Recenzie Bastarda Istanbulului scrisa de "cornelia.popa"

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

De trecut și adevăr nu poți fugi, te urmăresc până te prind din urmă. Chiar atunci când tu ai uitat deja de ele, se-ntâmplă să iasă la iveală și să deschidă răni. La fel și povestea romanului scris de Elif Shafak. Recunosc că am fugit de cărțile ei, căci sunt destul de voluminoase și paginile sunt destul de încărcate, aspecte ce mie îmi dau o senzație de sufocare, însă Bastarda Istanbulului a fost prima ce m-a prins. Nu mi-a deschis răni, ci mi-a trezit interesul de a afla adevărul.

Elif Shafak ne prezintă în paralel două familii, ambele destrămate, ambele având rude numeroase și foarte curioase despre ce se-ntâmplă în viețile celorlalți. Trecutul nu le-a lăsat amintiri plăcute, ci secrete greu de îndurat și care ar fi dorit să nu iasă la iveală.

Armanoush se împarte între Arizona și San Francisco, căci părinții ei au divorțat și astfel își petrece timpul când la mama ei pe timpul școlii, când la tatăl ei și rudele acestuia în timpul vacanțelor. Pasionată de lectură și de-a afla cât mai multe despre trecutul strămoșilor ei, aceasta încearcă să afle mai multe despre ceea ce-i face pe turci și armeni să fie în continuă dușmănie. Cum tatăl ei vitreg, Mustafa, se dovedește a fi turc, ea vede în acest aspect o oportunitate de a călători până în Istanbul și de a găsi răspunsuri la întrebările ei.

Asya trăiește în Istanbul, în mijlocul unei numeroase familii, și deși inițial acest fapt ar putea da senzația de armonie , nu e chiar așa, căci într-o casă plină de femei se pare că e nevoie de multă răbdare. Asya trăiește împreună cu bunica și mătușile ei. Bărbații din familie par a fi blestemați, căci aproape toți au parte mult prea devreme de un sfârșit tragic. Singurul bărbat din familie care încă mai trăiește pare a fi unchiul fetei, Mustafa, însă acesta s-a hotărât să se mute în America. E uimitor cum sub același acoperiș pot conviețui caractere atât de diferite, căci rudele Asyei sunt care mai de care mai interesante: una e credincioasă, alta ghicește-n cărți, una gătește prea mult, alta deloc, una e interesată de gura lumii, alta nu dă doi bani pe ea, una e profesoară, alta face tatuaje și tot așa. Desigur, ne putem da seama ușor că Zeliha e cea care dă tonul celor mai multe scandaluri și poate fi imediat considerată oaia neagră a familiei. Dar nu, nu e ea bastarda, ci Asya, fiica ei. Totuși, relația dintre cele două e destul de rece și distantă, Asya considerând-o mai degrabă mătușă, iar Zeliha încercând mereu să uite că îi este mamă. De ce? Poate pentru că viața nu i-a adus-o atunci când trebuie și cum trebuie.

Când Armanoush se duce în Istanbul la rudele tatălui ei vitreg și își minte părinții în legătură cu plecarea, nici nu ne putem imagina ce furtună poate pricinui vizita ei. Armanoush își dorește să afle mai multe despre trecutul familiei ei, însă se pare că scoate la iveală secrete din familia gazdă. Așa că dacă pe la mijlocul cărții cititorul înghite în sec și salivează citind despre fel și fel de bucate tradiționale, spre sfârșitul cărții rămâne cu gura deschisă, la propriu.

Povestea e oarecum dificil de urmărit, numărul mare de personaje și întâmplări îngreunează puțin lectura, însă curiozitatea ce crește odată cu datul paginilor ține cititorul în transă, iar odată ce secretele ies la iveală se dovedește că lectura a meritat.

“Vezi tu, spre deosebire de filme, la sfârșitul cărților nu apare nici un semnal luminos de genul SFÂRȘIT. După ce am terminat o carte, nu am senzația că am ajuns la sfârșit. Așa că încep una nouă.”

“Sufletul trebuie să tremure ca să se trezească.”

“Nu crezi că există o diferență enormă între cele două sexe când e vorba de revenirea după o relație? Vreau să spun, după o căsătorie sau o relație de dragoste catastrofală și tot rahatul ăsta, femeile evită în general să se implice în altă relație destul de mult timp. Cu bărbații, totuși, lucrurile stau mai degrabă invers; când termină cu o catostrofă, încep să caute alta. Bărbații sunt incapabili să trăiască singuri.”

“Nu pot schimba direcția vântului, însă pot să-mi potrivesc pânzele în așa fel încât să ajung tot timpul la destinația mea.”