Unde sunt? > Acasa > Carti > Poezii > Corbul - 15 traduceri in limba romana, urmate de filozofia compozitiei

Corbul - 15 traduceri in limba romana, urmate de filozofia compozitiei

scrisa de Edgar Allan Poe

Corbul - 15 traduceri in limba romana, urmate de filozofia compozitiei de Edgar Allan Poe

Editura:	Princeps Edit
Autor (i):	Edgar Allan Poe
ISBN:	978-973-1783-20-8
Descriere:	Edgar Allan Poe – Corbul Într-o noapte-ntunecoasă, istovit, şedeam la masă Cu străvechi volume-n faţă, cugetând asupra lor, Şi pe-o carte cam ciudată aţipii, când deodată O bătaie neaşteptată se-auzi uşor-uşor, Cred că, murmurai încet eu, a bătut vreun trecător, Nu-i decât un trecător. Şi acum mi-e desluşită iarna cea mohorâtă: Cărbunii, pierind în vatră, năşteau stafii pe podea, Aşteptam doar dimineaţa, căci în cărţile din faţă Nu găsisem vreo povaţă ce aş face fără ea, Fără-a mea Lenore, pe care îngerii o vor cânta, Doar în ceruri undeva. Şi mătasea parcă vie din perdeaua purpurie Mă umplea, foşnind, de spaime şi să nu mă înfior, Izbutind să-mi vin în fire, repetam parcă-n neştire: Bate`n uşa casei, sire, un grozav vizitator Bate-aşa târziu în uşă, poate cere ajutor Un grozav vizitator. Inima mi se-mpietrise, n-am tăcut prea mult şi zisei: “Domn sau doamnă, mă iertaţi, dar… s-a-ntâmplat s-adorm un pic, Nu-auzii întâia dată o bătaie-atât de-nceată, O bătaie delicată…”Cine poate fi, îmi zic, Şi deschid în cale-i uşa, să nu zăbovească-n frig, Beznă – şi mai mult nimic. Mult am stat privind afară, gânduri stranii mă-ncercară - N-a trecut aşa hotare duhul vreunui muritor- Noaptea îşi sporea-n putere, peste tot domnea tăcere, Numai şoapta de durere sparse liniştea:”Lenore”… Cine-o fi răspuns?… Ecoul? – că-am rostit încetişor- E ecoul călător. Întorcându-mă-n odaie, auzii din nou bătaia, Numai că de astă dată – mai răsunător ceva Şi mi-am zis cu-nfrigurare: înţeleg acum, se pare Că acesta-i vântul care să deschidă geamuri vrea, Fără îndoială el e cel de la fereastra mea, Vântul şi nu altceva. Cum oblonul îl trântisem, cu aripile întinse Brusc intră, umflându-şi pieptul, şi măreţ înainta Un sinistru corb – minune de pe timpuri vechi, străbune Şi fără vreo plecăciune, ca un lord ce se ţinea Pe bustul zeiţei Pallas se-aşeză şi, uite-aşa, Sta, nici semn că i-ar păsa. Negru şi cu pene rare, era grav la-nfăţişare, Că surâsem fără voie, deşi îmi doream să mor, Nu eşti arătos, ei bine, însă intri plin de sine, Pribegind până la mine ca un stol rătăcitor, Spune-mi numele ce-avuseşi pe-acel tărâm ne-ndurător, Zise corbul: “Nevermore”. Şi uimirea mă pătrunse că o pasăre-mi răspunse, Deşi înţelesul frazei nu-l găsii mulţumitor, Dar s-a pomenit vreodată şi-a fost binecuvântată Vreo fiinţă să mai vadă-n ochi tabloul următor: Stând un corb deasupra uşii, sigur şi nepăsător, Corb pe nume: “Nevermore”. Când acest cuvânt rostise, parcă sufletu-şi golise, Că fără-a clinti vreo pană, iar tăcu necruţător. Atunci spusei cu tristeţe:”N-am amici ca-n tinereţe, Numai el îmi stă pe-ospeţe, nepoftit şi sfidător, Mâine va pleca cum pleacă orice vis amăgitor…” Zise corbul:”Nevermore”. Tot se-nvălmăşi în mine că-mi răspunse-atât de bine Şi mi-am zis în gând: “Fireşte, ce-i aici îngrozitor, E că-n ţara lui destinul i-o fi prigonit stăpânul, Până-n cântecele-i chinul se-adună răscolitor În acest cuvânt pe care corbul îl păstră uşor În cuvântul “Nevermore”. Fără ca din ochi să-mi scape, am tras jilţul mai aproape De-acel bust, zâmbind întruna, deşi îmi venea să mor… Cufundat în perne fine, meditam ce e şi cine L-a-ndreptat tocmai la mine pe ciudatul zburător, Ce să-nsemne croncănitu-i des, de rău prevestitor Din fatalul “Nevermore”. Meditam fără vreo grabă, fără-a spune vreo silabă Orătăniei, privirea căreia mă mistuia Şi, slăbit fiind, deodată capul îmi lăsai să cadă În pernă stins luminată-a jilţului de catifea, În catifeaua de care nu se va atinge ea Niciodată-n viaţa mea. Îmi păru atunci că-n aer se-nchină c-un tainic vaier O cădelniţă şi-un înger pogorâse pe covor… Am strigat în disperare: “E-un trimis de sus ce are Un balsam pentru uitare, un balsam mântuitor, Bea, hai bea licoarea asta şi uita-vei de Lenore!” Zise corbul:”Nevermore”. Piază rea, căzută mie din a nopţilor pustie! Ne supune-aceeaşi soartă, de aceea te implor, Spune-mi, în Eden, departe, ce mă-aşteaptă după moarte? Şi avea-va oare parte sufletu-mi, sfârşit de dor, Să-ntâlnească-acea fecioară, pe iubita mea Lenore? Zise corbul:”Nevermore”. Pasăre sau nălucire!… e un semn de despărţire Vorba ta?… Atunci dar pleacă pe-acel ţărm ne-ndurător Cu tristeţea mea mă lasă, nu scăpa vreo pană-n casă- Urmă necuviincioasă dintr-un joc înşelător Şi din inimă îmi scoate pliscul tău ucigător Zise corbul: “Nevermore”. Şi nu zboară, nu se-ntoarce, stă şi tace, stă şi tace Ca un demon, numai ochii mă ţintesc pătrunzător, Lampa tot mai viu se-aprinde, umbra corbului cuprinde Şi din umbra ce se-ntinde uriaşă pe covor Dat nu este să mai iasă sufletu-mi pătimitor “Nevermore, o, Nevermore!”