Stiti deja ca scriitoarea Herta Muller a fost la Bucuresti. Poate v-ati numarat printre persoanele (multe la numar) care au fost prezente la intalnirea cu autoarea. Daca ati fost, asteptam impresii, iar daca nu, va prezentam relatarea unui “trimis special” (ce imi place cum suna!) al Serial Readers, un cititor pasionat, dar,  mai presus de toate, un prieten drag. Va las cu randurile lui Tiberiu Iacomi. Veti mai auzi de el!

In leagan nu se putea respira (pana acum)

Premiile magnetizeaza oameni. Acei oameni premiati/magnetizati incep sa atraga spre sine alti oameni, din ce in ce mai multi oameni, oameni care ii inteleg, oameni care nu ii inteleg, oameni care vor sa vada, care vor sa citeasca, care vor sa vorbeasca, oameni care vor sa fie oameni prin legatura cu acel om.

Asa s-a intamplat, poate, in perioada 27 – 28 septembrie, la venirea la Bucuresti a celei ce a primit in 2009 Premiul Nobel pentru literatura – Herta Muller, scriitoare germana nascuta in Romania (si poate nu in mod necesar de origine romana cum incercam de ceva vreme sa adaugam meritelor nationale). In prima zi, Ateneul Roman a devenit un imens magnet catre care s-au indreptat spectatori si spectactori, cititori si citibili, admiratori si admirabili, personalitati si persoane. Sala a fost plina iar dialogul scriitoarei cu Gabriel Liiceanu n-a trezit nostalgii ci lectii de memorie si aplauze pentru franchete.

Mai apoi, la libraria Humanitas Kretzulescu, a avut loc lansarea seriei de autor Herta Muller, odata cu publicarea volumelor Leaganul respiratiei si Calatorie intr-un picior. Libraria, desi un spatiu deschis mintii si culturii, s-a dovedit neincapatoare pentru coada luuunga de oameni care au asteptat pe Calea Victoriei sa paseasca pe o alta cale a victoriei culturale initiata de Herta Muller. Oameni care au venit sa o vada, sa o cunoasca pe Herta Muller, oameni care au venit sa vada o premianta Nobel, oameni care au venit pentru ca era aglomeratie in zona, oameni care au venit sa priceapa.

Cuvintele au fost putine si au efectuat o miscare de revolutie in jurul conceptului de autenticitate. Herta Muller nu s-a tradat si nu a tradat gandurile unui public ce astepta din partea ei exactitatea germana si inima cicatrizata romaneasca. Andrei Plesu a avut, in finalul prezentarii, propriul moment de autentic: Herta, mor dupa tine! Imi place cum ai inteles sa traiesti! Scriitoarea a taiat scurt aceasta afirmatie spunand ca nu ii place intotdeauna de sine si de felul cum traieste insa a reiterat ideea ca scrisul nu este o misiune apostolica ci un exercitiu neincetat de catharsis si (re)intelegere de sine.

Autografele au acoperit sutele de noi exemplare ale cartilor Hertei Muller, atat cele publicate la Editura Polirom (inca din anii 2005 – 2006) cat si cele recente de la Editura Humanitas iar ziaristii s-au retras pe bancile din jurul bisericii pentru a publica la cald si la foc automat fotografii si impresii de la un eveniment la care au venit poate din pasiune sau poate doar pentru ca au fost trimisi de redactie.

Mi-as dori sa nu fiu cinic sau pesimist si sa uit cum se arunca Romania (si romanii) dupa orice farama de celebritate (doar asa am facut si eu, nu?) insa as vrea foarte mult sa ne demagnetizam de Premiul Nobel si de Herta Muller si sa retinem doar cateva lucruri banale: tinuta ei aproape mereu neagra ca dupa un doliu si o suferinta ce nu poate lua sfarsit si care va constitui mereu un izvor de (re)scriere, mimica sa adanca in care crezi ca poti citi toata istoria comunismului romanesc fara sa-i mai citesti cartile si cartile sale cu metafore sangerande de emotie, aparent diafane precum cele ale Virginiei Wolf, profund legate cu sarma si radacini de o realitate pe care tinerii nu mai aveau pana acum de unde s-o auda nici macar povestita.

#herta muller #humanitas #nobel