Viata pe un peron, de Octavian Paler

Doua personaje, un barbat si o femeie, se intalnesc intr-o gara parasita, uitata de lume si de trenurile pufaind linistitor.

In apropiere e o mlastina, dupa o anumita distanta incepe desertul: adevarate embleme spatiale in imaginarul lui Octavian Paler, cu o functie simbolica bine determinata. Conturul realitatii care ii haituieste si ii ingrozeste pe cei doi este destul de sters. Amenintarea ramane surda, undeva in fundal, retrasa, ca in teatrul modern, dincolo de spotul de lumina proiectat asupra “eroilor”. Desi autorul nu evita cu totul actiunea la prezent si priza directa asupra intamplarilor, derularea unor episoade sub ochii cititorului (asistam la cateva incursiuni ale protagonistului in mlastina si la o aventura comuna pana la desertul luat drept o plaja), modalitatile narative predilecte sunt acelea ale confesiunii, povestirii si dialogului pe marginea celor traite.

Viata profesorului si viata Eleonorei nu sunt expuse – fie si sumar – de catre un narator omniscient si omnipotent, care sa patrunda cu privirea pana in cele mai ascunse cotloane ale intimitatii lor. Ies la lumina paginii din vorbele pe care se hotarasc sa le spuna el si ea, din confesiunile pe care si le fac, din fluxul, uneori intrerupt, alteori abundent, al marturisirilor. Altfel spus, personajele devin prisme prin care se intrevad existentele lor – si nu invers, ca in romanul realist traditional. Unde obiectivitatea epica reprezinta o conditie obligatorie, iar hatisul de fapte apare ca necesar pentru desenul traiectoriei eroului. Romanul lui Octavian Paler rastoarna perspectiva, construind si analizand cu atentie doua personaje, ca sa poata privi, prin ele, lumea. Daniel Cristea Enache

Editura: Corint
An de aparitie: 2007
Numar de pagini: 256
Autor: Octavian Paler

#octavian paler #Propuneri #viata pe un peron