“Avea mereu un vis. Visa ca trenul ei pleca fara ea. Ajungea mai devreme la gara, era imbracata cu o rochie frumoasa, cumpara o revista, apoi se plimba linistita pe peron. Trenul era acolo, o astepta, un tren elegant, rosu si gri, spunea. Voia sa urce, dar pierdea timpul scotocind in poseta in cautarea biletului. Voia sa citeasca destinatia, de aceea pierdea timp… Trenul o pornea incet si ea ramanea acolo si nu mai avea nici poseta, nici pantofi. Gara, in spatele ei, era pustie si ea era goala, ‘ca intr-un tablou’, zicea. Mi-a povestit ca visul acesta o terorizase multa vreme, inca de cand era foarte tanara, apoi nu il mai avusese, dar reaparuse odata cu mine. Eu cred ca in vise ne pedepsim, Angela, foarte rar ne premiem.” (Margaret Mazzantini – Nu te misca)