Care Santos, Tot binele și tot răul

Tot binele și tot răul, de Care Santos (fragment în avanpremieră)

de / October 1st, 2019 / 88 vizualizari

Mare bucurie mare: editura Humanitas Fiction anunță apariția unui nou roman semnat de Care Santos – „Tot binele și tot răul”, un roman actual, în care lumina reflectorului cade asupra fragilității relațiilor de familie.

Și cum nouă ne-au plăcut toate cărțile ei și am avut și ocazia să stăm la povești cu Care în timpul ultimei ei vizite la București (citiți aici interviul, dacă nu ați făcut-o deja), avem toată încrederea că și noua carte va fi una de excepție. Și ca să vă covingem definitiv că merită un loc în bibliotecă, vă lăsăm o scurtă descriere și un fragment în avanpremieră.

Care Santos

Ce a fost bun și ce a fost rău în deciziile Reinei Gené, care și-a croit o solidă carieră internațională? Cât bine și cât rău este dispusă să facă pentru a-și proteja fiul de 17 ani a cărui tentativă de sinucidere îi împarte viața între un înainte și un după? Blocată de viscol în aeroportul Henri Coandă din București, legată de lumea ei doar prin prețiosul telefon mobil, pragmatic și ambițioasa psiholoagă din Barcelona își descoperă vulnerabilitatea, obligată să navigheze prin meandrele unui trecut pe care îl crezuse încheiat și uitat.

„Un roman percutant despre adulter și singurătate, despre legăturile de familie, despre viața pe care ne-o trăim prea în grabă și disperarea de a te afla departe de cei dragi – totul din punctul de vedere al unei femei.“ – La Vanguardia

„Care Santos reușește o adevărată cascadorie narativă: aceea de a pătrunde firesc, fără subterfugii, în sentimentele și psihologia unor personaje la fel de complexe și contradictorii precum cititorul însuși.“ – todoliteratura.es

„O operă electrizantă, cu un ritm aproape de roman polițist, căci totul se petrece în mai puțin de 24 de ore – orele în care protagonist rămâne blocată în aeroportul din București din cauza viscolului, dar care scot la iveală o mișcătoare istorie țintind drept spre inimă.“ – elplacerdelalectura.com

„Un omagiu pentru toate mamele imperfecte.“ – El Punt Avui

„Reina îi citește pe oameni cum citesc alții cărți. Putem minți cu vorbele, dar nu cu gesturile sau expresia feței.“

Tot binele si tot raul

Specialistă în detectarea minciunii sau a neconcordanțelor dintre vorbele și gesturile aspiranților la cele mai înalte posturi din mari firme, Reina Gené se află la București spre a-l alege din 15 candidați de top pe viitorul director juridic al unei multinaționale farmaceutice. Vestea cutremurătoare despre tentativa de sinucidere a fiului ei o determină să-și abandoneze misiunea, dar viscolul, „Bestia din Est“, o blochează aproape 24 de ore în aeroport. Între dialoguri bulversante cu cei de acasă și flashback-uri rapide, în încercarea de a descifra gestul copilului ei, descoperă mai ales întrebări despre ea însăși. Totul pe un fundal muzical obsedant, melodia care evocă „Tot binele și tot răul“ din viață, cu speranța în norocul pe care i-l va purta mărțișorul, amuleta de a cărei existență află acum.

Tot binele și tot răul,
de Care Santos
(fragment în avanpremieră)


Traducere din catalană: Jana Balacciu Matei

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2019

 

I-ar fi plăcut să-i spună lui Albert lucruri pe care n-o să le înțeleagă niciodată. Că a fost un copil dorit de toți, mai ales de ea. Că sarcina o făcuse să uite multe ranchiune pe care le purtase. Prima, trupului ei, inutilul care nu se comporta ca alte trupuri, pe care ani de zile îl simțise ca pe-un balast. Viitorului pustiu pe care şi-l imagina când credea că n-o să aibă niciodată copii. Prietenilor cu copii, pe care-i invidia cum nu invidiase în viața ei nimic şi pe nimeni. Judecă la rece, îi ziceau, nu-ți complica viața. Dar ea nu voia să judece nimic la rece, ci să-şi complice viața, deşi îşi dădea seama că n-are nici un sens. Dar de când facem doar ceea ce are sens? Ea voia să aducă un om într-o lume suprapopulată în care se petrecuseră lucruri îngrozitoare şi, cu siguranță, se vor mai petrece şi mai multe. Voia să-l alăpteze, să-l legene, să-l vadă dormind, râzând, făcând primii paşi; voia să-i dea tot ce avusese ea şi tot ce-i lipsise, voia să-l certe şi să-l iubească din tot sufletul şi mai voia şi să fie disperată că n-are timp de nimic, că n-o lasă să doarmă, că umblă prin lume obosită şi adormită cum obosite şi adormite umblă doar mamele de copii mici.

Prima amintire pe care o are, de când încă era întinsă pe patul din sala de naşteri, iar medicul îşi vedea de treburi: un copil ca un cocoloş, răsucit, capul lângă picioare, murdar şi ud, cu părul negru-negru şi pielea vineție. L-a strangulat ore întregi cordonul ombilical, zisese moaşa, de-aia e puțin cianotic, dar îşi revine imediat. Doar văzându-l, Reina simțise o sufocare atât de intensă, cum nu mai simțise niciodată. Surprinsă. Deci tu erai cel care se mişca în mine, care în ultimele săptămâni nu mă lăsa să mă aşez ca lumea. Era ciudat să-l vadă acolo, afară, independent pentru totdeauna. S-a gândit că n-o să poată niciodată să nu-l mai simtă ca o bucată din ea însăşi, o parte esențială din ce era ea.

Și-a apropiat un deget de mâna lui mică, cu pielea puțin aspră, ca de peşte abia prins. El i l-a strâns cu o forță care a uimit-o. Reflexul de agăţare palmară, a zis medicul. O reminiscență de pe când trebuia să ne agățăm de arbori. Dispare în şase luni, spre a deveni o mişcare voluntară. Acum copilul ei o să fie spălat şi o să i-l dea, au zis. Neliniştită, fără să vadă nimic, privea totul de la distanță şi se gândea la vorbele pe care le auzise: al ei. Ea nu simțea că ar fi al ei. Simțea, mai degrabă, că ea era cea care, brusc, aparținea cuiva. Omul acela micuț, de culoarea lavandei, era unica ființă căreia n-o să-i fie niciodată necredincioasă, căreia n-o să-i greşească niciodată, de care niciodată n-o să vrea să se îndepărteze. Acum, rolul ei pe lume se redefinise: consta în a fi pregătită dacă vreodată copilul ei va avea din nou nevoie să se agațe de ea.

Despre toate astea, Albert nu vrea să ştie nimic. Bombăne când îi vorbeşti despre ziua în care s-a născut. I se pare „indecent“, „ceva neplăcut“. De ce adulții trebuie să povestească aceste lucruri scârboase? Și ce ruşine să se gândească la el însuşi când era mic! I se pare că vor să-l ridiculizeze. Urăşte exaltarea cu care mama lui vorbeşte despre asta, când vorbeşte. Lui nu i se pare nimic pasionant. Orice om se naşte, n-ai de ce să te-mpăunezi.

Pe scurt: Reina renunțase să-i mai vorbească despre ziua când s-a născut.

Cu timpul, poate va renunța să-i vorbească şi despre ziua când nu a murit.

Despre telefonul care a împărțit brusc viața în „înainte de“ şi „după“.

Albert e încă prea tânăr ca să înțeleagă că lucrurile care s-au întâmplat şi cele care s-ar fi putut întâmpla puțin se aseamănă: şi unele, şi altele lasă sechele, ca trena unei boli.

*

Sub privirea speriată a lui Tom, care nu întreabă, nu înțelege, nu îndrăzneşte să spună ceva, Reina îşi aruncă la întâmplare lucrurile în valiză, îşi pune pe ea ce-i pică în mână şi-i face semn de rămas-bun tovarăşului de cameră şi de josnicie. Îi spune să nu se îngrijoreze, să rămână, o să vorbească ea cu multinaționala, dacă trebuie, să facă turism pentru amândoi. Îi spune tot felul de lucruri de care mai târziu nu-şi va mai aminti, pe care le-ar fi putut spune oricui, decide că n-o să dea explicații la recepție, că o să plece discret şi-o să oprească un taxi în strada înghețată, fiindcă are nevoie să simtă înțepătura frigului.

Taxiul, o vechitură ruginită, patinează pe zăpada întărită. Un grup de femei solide, în salopete, cu cizme de cauciuc şi paltoane, înarmate cu lopeți şi cazmale, încep să îngrămădească zăpada pe marginea trotuarului, să deschidă trecerea. Pe drumul spre aeroport Reina constată că pe toate străzile sunt brigăzi similare, majoritatea formate din femei ca acelea pe care le văzuse. Zăpada e acum murdară, întărită. În doar câteva ore se trecuse de la idilic la impracticabil.

O sună pe şefa de resurse umane de la Newzer, România, Agnetta Nu-mai-ştie-cum, o femeie prea în vârstă pentru o slujbă cu atâta responsabilitate, şi-i spune că pleacă. Probleme urgente, gravissime, argumentează, subliniind superlativul, căci vrea să fie clar că nu e un capriciu, dar a decis că n-o să spună nimănui adevărul. O roagă să-l informeze pe domnul Mirchandani şi, mai ales, să-i comunice că-i pare foarte rău, n-ar face-o dacă n-ar fi un caz de forță majoră. Poate careva o să creadă că e o scuză ca să plece să se distreze cu amantul cu care a avut neobrăzarea să vină ieri seară la cină, dar nu contează. De fapt, şefa de resurse umane nu doar crede, ci şi insinuează, înainte s-o întrebe ce le vor spune ei celor cincisprezece aspiranți veniți special ca să-i intervieveze ea. Ce să-i spună, de exemplu, candidatului japonez, sau celui sud-african, anume veniți de la capătul lumii, care nu s-or fi aşteptat c-o să-şi piardă timpul plimbându-se prin România. Reproşul îşi creşte tempo-ul, ca mişcarea finală a unei simfonii, şi sfârşeşte prin lovitura decisivă a unei amenințări de reclamație iminentă.

Ea n-are chef de ceartă. Îi răspunde că are deplină dreptate, dar e o problemă de priorități. Că, acum, nimic din toate astea, inclusiv candidații, nu are pentru ea nici o importanță. O îndeamnă să facă aşa cum cred ei că trebuie făcut şi-şi ia rămas-bun fără să-i lase timp să mai spună ceva.

Îl sună din nou pe Fèlix, să-l întrebe la ce restaurant sunt. Fostul nu-i răspunde. Intră un apel al lui Sam, la fel de furios ca ea.

— Măgarul ăla i-a dezactivat băiatului tău dispozitivul de localizare GPS, strigă.

— Ce zici?

— Mobilul lui Albert. Programul de căutare arată că e încă la spital. I l-a dezactivat.

— Voiau să fie singuri.

— Ei bine, eu nu vreau ca Albert să fie singur cu ăla. Azi, nu. O să-i caut în tot cartierul, restaurant cu restaurant.

— Sam, calmează-te!

— Îmi pare rău, dar nu pot. Te mai sun – şi închide.

Tom îi trimite un mesaj: „Reineta, sper că totul merge bine şi că vei ajunge cu bine acasă. Ne vedem la Praga.“

N-are de gând să-i răspundă. Și nici să-l mai vadă. Nici la Praga, nici nicăieri altundeva.

**

Sam activase localizarea pe telefonul lui Albert chiar în ziua când i-au dăruit primul mobil. Adică în ziua când intra într-a cincea şi hotărâse c-o să vină singur acasă, căci bonele deveniseră deja istorie. Reina îl aşezase la masa din bucătărie, îi pusese în față o hârtie şi-i desenase traseul pe care-l avea de făcut, marcând în culori diferite trecerile de pietoni, semafoarele şi străzile fără semnalizare pe care urma să le traverseze cu multă grijă. I-a explicat ce avea de făcut dacă se pierdea – „De-aia ai mobilul“ – în timp ce copilul o privea cu o expresie de om obligat să plătească acea taxă de trecere ca să-şi câştige libertatea. Chiar şi o libertate atât de firavă şi de puțin seducătoare ca mersul singur la şcoală.

Albert şi-a însuşit rapid traseul, orarul şi chiar liniile de autobuz. Reina şi Sam au avut însă nevoie de ceva mai mult ca să se obişnuiască cu ideea că băiatul nu mai trebuia luat de la şcoală, nici dus undeva, căci acum se deplasa singur. Ei i-au trebuit zile să-şi depăşească strângerea de inimă din fiecare după-masă la cinci, când instinctul o anunța că e ora să plece să-l ia, dar rațiunea îi amintea că nu mai e cazul. Ca şi ciudățenia de a se despărți de el în haine de casă. „Pa, pa, la revedere, fii atent“, şi Albert închidea uşa şi ea rămânea acolo, cu o figură tâmpă, după doisprezece ani de nelăsat niciodată singur. De parcă n-ar fi ştiut că, de cum încep să meargă, copiii deja vor să plece şi că a fi mamă constă în a le da voie, mereu la distanța adecvată fiecărui moment.

Dar cu localizarea era altceva. Invenția aia modernă le îngăduia să fie părinți isterici la orice oră şi la orice distanță. Dacă băiatul întârzia cinci minute, Sam îi şi trimitea Reinei un mesaj de informare: „E la Piața Lesseps, după viteză se pare că în autobuz.“ Uneori mesajul lui Sam coincidea cu al lui Albert. „Mamă, am luat mai târziu autobuzul, sunt la Piața Lesseps.“ Și, deşi îl avea sub control tot timpul, chiar şi când ajungea acasă, Sam voia să ştie, să fie mai liniştit. „E-aici“, îl informa ea. Sau, dacă uita, el se repezea să întrebe: „A ajuns, da?“, deşi văzuse că era acasă.

Erau cel mai rău coşmar pentru un copil. Să ştie părinții mereu unde eşti şi în ce ritm te mişti prin viață. Când era mică, Reina s-ar fi temut de aşa ceva, dacă ar fi existat. Acum exista. Biete generații de copii controlați prin satelit.

Din fericire, slăbiciunea de la începuturi s-a stins treptat. S-au obişnuit cu ideea deplasării prin lume a fiului lor. Până acum. Acum din nou ar vrea să ştie unde este, ce face, pe ce drum o ia. Nu atât cu ce viteză se mişcă: le era de ajuns să ştie că se mişcă. Că telefonul încă emite semnal. Că nu l-a zdrobit nici un tren. Dacă e viu telefonul, şi Albert e.

***

Măreşte imaginea cu raportul psihiatrei pe care tocmai i l-a trimis Fèlix. Trece cât poate de repede peste cuvintele care nu-i plac. Nu vrea să le citească. Nu vrea să ştie ce spune hârtia asta. „Pacientul manifestă disconfort emoțional“, „nici un tratament antidepresiv“, „absența substanţelor toxice“, „nici un antecedent de tulburări de comportament“, „în timpul examinării pacientul conştient şi în mare orientat“, „aspect adecvat“, „contact vizual parțial“, „cooperant“, „anxietate psihofizică moderată“, „nu prezintă simptome specifice depresiei endogene“, „neagă ideaţia suicidară în acest moment“, „acceptă reguli de conduită şi începutul urmăririi“, „dat fiind că nu sunt motive pentru internarea pacientului la psihiatrie, se decide revenirea în familie“, „se recomandă supravegherea atentă până la prima vizită“, „se explică normele de conduită“, „destinație: domiciliu“.

Când ridică privirea de pe ecran, Bucureştiul i se pare mai urât ca oricând.

 

Caută cartea pe Cărturești, aici, pe Cartepedia, aici
sau pe Elefant, aici>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

# # # # # # # #

Serial Readers

The Club Of Serial Readers este locul in care te intalnesti cu prietenii tai sau cu alti pasionati de lectura si discuti despre cele mai citite carti, cele mai interesante povesti.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare