Înainte de orice argument, permite-mi, te rog, să-ți ofer și eu un scenariu. Să spunem că sunt și eu violonist și cânt de mulți ani împreună cu un violoncelist care m-a invitat vineri seara la el acasă. Văd în biblioteca lui o carte — pe care el a plătit-o — și îl rog să mi-o împrumute să o citesc, pentru că îmi doresc asta. Dacă mi-o împrumută și nu mă trimite la librărie, ar fi ca și când ar fi el un fel de bibliotecar și e probabil legal, dacă i-o returnez în două săptămâni. Dacă acea carte este, însă, în format electronic și o pot copia, într-o formă sau alta, să o citesc, nu ca să o vând, e deja furt? Dacă o vând de 200 de ori, să spunem, cum se numește și cum se pedepsește? Dacă distrug copia electronică după ce o citesc, mai e furt? Dacă îmi împrumută notebook-ul lui, cu drepturile electronice asupra cărții, până citesc cartea, e legal, adică tot un fel de bibliotecă, deși sunt biblioteci care cer bani inclusiv pentru împrumutul cărților electronice? Până unde se întind obligațiile cititorului?

Revin la argumente și, pentru că tot vorbim de ele, știi ce cred că lipsește din argumentația ta? Participantul majoritar la drepturile bănești. Știi despre cine vorbesc? Despre niște hoți cu acte în regulă, aș spune, dacă m-aș lăsa pradă pasiunii (inclusiv pasiunii de lectură, de la care sunt privat prin mijloace pecuniare, pentru că nu sunt plin de bani, să-mi pot permite orice carte vreau să parcurg, parțial sau în totalitate). Dar nu spun asta, atitudinea nu mă reprezintă. Te-aș întreba, în schimb, dacă ai vreun prieten editor care să-ți spună ce procent din carte ajunge la autor. Eu am câțiva, sunt și eu unul.

Nu vreau să fac pledoarie pentru furt, nu aș putea, natura mea interioară mi-o interzice, mi-e greu să fur; dacă aș putea, aș avea bani suficienți să îmi cumpăr toate cărțile pe care mi le-aș dori; dar, din nou, dacă aș putea fura, nu aș putea plăti pentru cărți, oricâți bani aș avea, nu? Dar, din nou, cum ai spune tu, fur cărți. Nu, nu din librării — asta ar fi ultima formă de haiducie la care aș apela! 🙂 , deși, dacă stau bine să mă mai gândesc, trebuie să recunosc că am furat și din librării; sunt câțiva librari care mă cunosc și care îmi permit, stând pe un fotoliu în librăriile lor, cu câteva cărți în mână, să fotografiez anumite pasaje sau chiar pagini întregi. Dacă furi o parte din carte, e furt sau ”furtuleț”? Se iartă, adică? Fur, însă, cărți electronice, cu acceptul celor care, de fapt, mi le oferă. Dacă am acceptul lor, este, însă, tot furt! pentru că ei nu aveau dreptul să mi le ofere, ci doar dreptul să le citească, încuiați în odăile și în mințile lor.

Sunt de acord că autorii trebuie plătiți. Din fericire, tehnologiile actuale permit deja soluții alternative pentru orice fel de operă (literară, muzicală, fotografică etc.), iar banii pot deja să ajungă direct la autori. Încurajez aceste metode.

Nu vreau să văd moartea librăriilor în favoarea plăților prin Internet, direct în conturile autorilor, îmi plac librăriile prea mult, mi-au plăcut întotdeauna, dar vreau să văd ziua în care oamenii vor plăti prețul corect pentru cărți. (Nu am să citez acum cazul acelor renumite rețele de distribuție de peste ocean, ajunse în justiție, dar fără o justiție finală…) Iartă-mă dacă mesajul meu e prea lung, poate patetic, pare neclar sau nedrept. (Am prieteni bloggeri care mi-au spus că uneori comentariile mele sunt mai lungi decât textele lor.) Voiam să nuanțez puțin opinia ta și sper să fiu iertat dacă am greșit.

Mă înclin cu respect.