De ce plangem

Interviu cu Maria Constantinescu, ilustratoarea cărții De ce plângem?

de / September 5th, 2017 / 761 vizualizari

Nu știu ce simt alți părinți când copilul lor plânge, însă eu aș face orice numai să nu îmi văd băiețelul trecând prin această etapă emoțională (deși normală!), deoarece starea sa de agitație supremă îmi provocă o reacție fizică foarte puternică: mă doare sufletul pentru suferința sa, iar emoțiile ce mă încearcă sunt foarte puternice: anxietate, panică, durere, neputință, furie, care mai de care mai greu de controlat! Iar apoi îmi dau seama că reacțiile mele sunt, de fapt, la stările mele, la emoțiile mele, nu la motivele pentru care cel mic își exteriorizează bomba interioară, sufletească.

Cărțile de parenting ne învață să tratăm copilul ca un individ cu personalitate proprie, cu respect pentru trăirile sale, pentru deciziile pe care le ia și, mai ales, pentru emoțiile sale. Nadia Tătaru, fondator Radio ITSY BITSY, spune foarte bine:

Plânsul este o nevoie — ca foamea sau somnul. Așa cum ai nevoie de somn atunci când ești foarte obosit, la fel ai uneori nevoie să plângi când ești foarte supărat. E normal și sănătos să plângi câteodată, chiar dacă nu e tocmai plăcut. Și nu-ți face griji, plânsul nu îți face rău! Chiar dacă ți se pare greu, nu plânsul este ceea ce te supără, ci sentimentele puternice pe care ai nevoie să le scoți afară prin plâns.

Dar cum explicăm celor mici că e normal să plângă, că nu e o rușine, că e doar o descărcare a tensiunii acumulate din cauza unei întâmplări care le-a promovat o emoție puternică sau că suntem alături de ei, ne-au atras atenția? Cartea De ce plângem? de Andreea Constantin, cu ilustrații de Maria Constantinescu este o sursă excelentă de informații în această direcție, o explicație a plânsului pentru cei mici și cei mari: ce este plânsul? ce sunt lacrimile? ce se întâmplă în corpul meu când plâng? ce sunt sentimentele? dar oamenii mari plâng și ei? ce să fac atunci când plânge un prieten?

Ceea ce atrage atenția încă de la început la această carte este că textul se completează excelent cu textul. Copiii sunt atrași imediat de aspectul vizual al acestei alăturări minunate. Din acest motiv, am decis că e oportun să stau puțin de vorbă cu ilustratoarea volumului, să aflu mai multe despre ea și cum a fost să creeze ilustrațiile.

 

Te rog spune-ne câte ceva despre Maria Constantinescu, ilustratoarea. Cum ai devenit interesată de grafică? Ai studii de artă? Ne poţi spune, te rog, mai multe despre experiența ta în acest domeniu? Când a apărut pasiunea ta pentru desen, grafică, ilustrații?

Când eram mică, îmi plăcea foarte mult să mă pierd prin librării și biblioteci. Mă pierdeam chiar și la mine acasă, unde aveam o bibliotecă modestă. Dar îmi erau suficiente și doar câteva cărți, reviste, ziare ca să “dispar” ziulica întreagă, ascunsă după maldărul de lecturi. Mă impresiona această combinație de hârtie, culoare și viață. Arareori mi-a fost dat să cunosc bucurie mai mare decât bucuria transformării, care mă aștepta la capătul unei cărți. Fiindcă începusem să desenez în continuu de la o vârstă destul de fragedă, mama m-a dus la o școală de pictură pentru copii. A fost primul meu pas spre această meserie. Altfel, voiam să mă fac balerină, cosmonaut sau om de știință. Totuși, la 20 de ani, am absolvit Colegiul de Pictură Al. Plămădeală din Chișinău, la 26, facultatea de Design Vestimentar (Chișinău) și la 30, pe cea de Scenografie de Teatru (București). Am completat cu un Master de Regie de Teatru, ca să fiu sigură că n-am ratat nimic din ce mi-a trecut prin minte să fac. Chiar am și dansat în coregrafiile unui bun prieten din UNATC “I. L. Caragiale”. A fost o călătorie lungă, cu multe descoperiri și multe răsturnări de situaţie. De abia acum înţeleg de ce am avut nevoie de atât de multe experienţe ca să-mi găsesc locul potrivit în artă. Pictura în ulei mi-a părut prea masivă, prea serioasă pentru mine, cel puțin așa cum o practicam atunci. Designul vestimentar – prea preocupat de material și de concret. Scenografia și regia de teatru ar fi fost cele mai potrivite, dar mă furau prea des serile și duminicile de acasă. Nu-mi găseam locul potrivit, fiindcă, probabil, era prea aproape de mine. Combinaţia perfectă de hârtie, culoare și viață a reapărut în viaţa mea odată cu nașterea primului copil, odată cu poveștile pe care le citeam în fiecare zi unor ochi curioși și uimiți. Copiii m-au readus în mine însumi. Vraja culorii, care hrănește hârtia, și viaţa care se transformă prin asta este casa mea interioară. Mă simt bine aici.

Care au fost primele indicii că ai putea deveni într-o zi un artist profesionist? Care au fost primii paşi în dezvoltarea talentului tău?

Îmi amintesc de un eveniment petrecut în copilărie. Eram la grădiniță și ne pregăteam pentru serbarea de 8 martie. Fiecare copil bricola o pernuță de pus ace de cusut în ea. Acea pernuță se prindea cumva pe o siluetă de cocoș, decupată într-un carton. Fiecare copil trebuia să coloreze cocoșul în felul său. Nu știu cât de frumos pictasem eu acel cocoș, dar îmi amintesc că am fost foarte supărată că, la sfârșitul serbării, educatoarea încurcase cadourile noastre și la mine ajunsese un altul, un cocoș străin. Atunci am știut sigur că eu pictez mai bine decât alți copii. Am știut că eu pot picta și desena bine. Această credință, mai mult inconștientă, mi-a ghidat pașii spre următoarele etape ale creșterii mele vocaționale. Nu mi-am pus problema cum să devin artist profesionist. Știam că voi fi, pur și simplu. Nu aveam în jurul meu modele de artiști care să mă copleșească prin măreția lor. Vedeam capodoperele maeștrilor în reviste și cărți, aveam o profesoară de pictură foarte drăguță, simpatică, prietenoasă, pe care o adoram. Învățam de la cer, stele, flori, de la toată lumea din jur. Mă copleșeau seară de seară apusurile de soare, pe care le priveam din grădina casei în care am copilărit. Atunci și-a făcut loc în mintea mea de copil o întrebare retorică: oare ar putea vreodată cineva să picteze un cer la fel de frumos?! Această întrebare a fost una rodnică, una care m-a neliniștit zi de zi să caut frumusețea… Și încă o caut, căci oare poate fi găsită vreodată frumusețea ultimă?! Cred că nu… căci nu cred că se poate sfârși vreodată.

Ce te-a inspirat să îţi dedici talentul ilustrațiilor pentru copii? Care sunt ilustratorii tăi preferaţi în industria cărţilor pentru copii? Cum au influențat ei munca ta?

Primul meu job a fost în redacția unei reviste pentru copii (se numește A-mic și apare la Chișinău). Îmi plăcea să desenez pentru copii și îmi era ușor să fac asta. Câștigam niște bani de buzunar și-mi plăcea să-mi văd desenele tipărite într-o revistă care se răspândea prin toată țara. O altă colaborare frumoasă și îndelungată a fost cu radioul pentru copii și părinți Itsy-Bitsy, din România. Proiectele legate de copii au venit către mine, nu le-am căutat, nu le-am dorit în mod special. Dar ele parcă se țineau de mine și atunci le-am primit. Mi-a făcut plăcere să lucrez pentru copii și mi-a fost ușor s-o fac. Cred că asta a contat cel mai mult: ușurinţa și veselia cu care m-am angajat în proiecte. Dar, cel mai important moment pentru o eventuală carieră de ilustrator a fost nașterea copiilor mei, desigur. Atunci am realizat că cei mai serioși cititori sunt, de fapt, copiii. Și nu mi s-a mai părut niciun alt loc sub soare mai potrivit pentru mine decât cel de unde pot crea imagini-povești pentru cei mici.

Am descoperit copleșitor de mulți ilustratori, cu răvășitor de frumoase creații. De fiecare dată îmi zic că mai frumos de atât nu se poate, ca peste ceva timp să descopăr un alt artist, care iarăși mă copleșește și care iarăși mă face să zic “asta este cel mai, cel mai, cel mai…” În timp, am înțeles că de la un anumit nivel încolo nu mai există cel mai, există doar unii care și-au rafinat cât de mult s-a putut propria modalitate de exprimare. Și din acel loc sunt sclipitori, în diverse moduri… Yelena Bryksenkova, Fumi Koike, Amanda White, Charles Wysocki, Helen Dardik, Andrey Remnev, Aitch, Andrea Kurti, Mădălina Andronic.

Poţi să ne povesteşti puţin despre procesul ilustrării? Ai anumite tabieturi când creezi?

Este obligatoriu să fac priză bună cu textul. Este de preferat să mă îndrăgostesc, dacă se poate. Acum câțiva ani am ilustrat un volum de poezii (Dacă n-ar fi culorile, de Lidia Popiță Stoicescu). Am citit poeziile și le-am întors pe toate părțile două săptămâni de zile. După aia am plâns, ca-n povești, trei zile și trei nopți și de abia după aceasta am început să respirăm împreună: autoarea, poezia și eu.

Odată îndrăgostită, mă apuc să-mi hrănesc ochii. Se mai zice și documentare, dar eu o consider mai mult de atât. Este o etapă în care mintea caută acea unică cheiță care să se potrivească cu textul, cu locul și cu oamenii care fac și cu cei care vor citi cartea. În acest timp, ochiul, asemenea unui cercetaș, se expune la experienţe vizuale noi.

Când cheia este găsită, începe proba materialității. Hârtii, culori, zemuri sau opacități, schițe, schițe și iar schițe. Mai în stânga, mai în dreapta, până când se potrivesc toate: și cheia, și lacătul, și ușa, și casa…

Grafica ta este deosebită, se completează minunat cu textul și vine în întâmpinarea atâtor răspunsuri la tot atâtea întrebări ale celor mici. Ce crezi, ilustrarea cărţii este artă sau știință?

Eu nu le pot privi separat. Nu cred că poate exista artă adevărată fără știință. Arta fără știință e un soi de meșteșug, legat la ochi, limitat și limitativ. Așa cum știință fără artă este ceva rigid, care se autolimitează. Așadar, cred că ilustrarea unei cărți cere un echilibru între acestea două, ca orice act de creație, până la urmă.

Care au fost cele mai bune / distractive părţi ale ilustrării unei cărți pentru copii? Dar cele mai rele / dificile?

Bune mi se par toate, chiar și greutățile, dacă le depășesc, desigur. Iar greu este atunci când trebuie să predau ceva contra cronometru și sunt prea obosită sau nedormită.

Ţi s-a întâmplat să te blochezi în timp ce desenai o anumită scenă? Cum ai reușit să depăşeşti momentul?

Mi se mai întâmplă să lucrez la o scenă mult, s-o prelucrez până în cele mai mici detalii și la sfârșit să zic că nu, vreau să arate altfel și s-o iau de la capăt. Depășesc momentul recreând scena.

Chiar ca era nevoie de o astfel de carte: prea multe generații cu clișee „Tu ești fetiță? Numai fetițele plâng!“, „Vai, ce urâtă ești când plângi!“. Ce a însemnat pentru tine această carte? Cum ai simțit textul? A fost greu să pui în ilustrație textul?

Mi-a plăcut să lucrez la această carte fiindcă am ilustrat ceva ce cunoșteam deja foarte bine. Aveam acasă un ghemotoc pentru care simţeam adesea că-mi lipsesc instrucțiunile de utilizare și totul părea imposibil de rezolvat. Fără ajutorul unor persoane, al unor cărți bune, al unor întâlniri importante nu știu cum aș fi făcut față. Așadar, puteam să subscriu sub fiecare cuvințel scris de Andreea. Aceasta m-a ajutat să nu mă îndoiesc nicio clipă de valoarea acestui proiect și să vreau să contribui cu tot ce am mai bun. A fost foarte frumos şi-i sunt foarte recunoscătoare Andreei pentru că m-a ales pe mine să ilustrez această carte, care, sper din tot sufletul, să fie spre bucurie și ajutor părinților și copiilor.

Iar greu mi s-a părut faptul că ziua are 24 de ore şi nu mai mult, iar oamenii mai și dorm. Aș fi vrut să nu obosesc, să nu vreau să mă culc, să fiu veșnic tânără și neobosită, ca să nu-mi scape nicio frumusețe la care aș putea contribui cu ceva 🙂

Ce urmează pentru Maria Constantinescu?

Am niște planșe pe masă care mă privesc cu răbdare și nerăbdare în același timp. Deci, urmează o nouă carte!

Comandă cartea pe Libris, aici >>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

# # # # # #

Patricia Lidia

Inginer, femeie și mamă în viața reală, autor de texte pentru copii și jurnalist cultural neoficial în viața virtuală...

22 Comentarii

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare