Admir oamenii care îți pot spune, fie și la (doar) câteva luni după ce au citit o carte, detalii din ea: numele de familie al vreunui personaj secundar, momentul acela când haha, ce i-a mai zis-o X lui Y, așa îi trebuie dacă face aia și ailaltă! Iar eu mă uit cu mirare și admirație la toți acei cititori care țin minte majoritatea intrigilor, deznodămintelor, gândindu-mă cu o ușoară jenă că eu uit, uit multe pe măsură ce citesc.

Aveam această problemă, cu jena și inferioritatea provocate de conștientizarea faptului că eu nu țin minte lucruri cu care să mă pot lăuda mai departe, nu îmi rămân în minte citate spumoase cu care să impresionez când le redau, cuvânt cu cuvânt, ca din întâmplare, ca din instinct. Acum mi-a trecut, căci mi-am dat seama (nu prea târziu în viață, sper) de ce citesc eu, ce și cum vreau să rețin și, mai ales, de ce uit (cam) tot ce citesc.

Rețin puțin pentru că trăiesc mult. Are sens ce povestesc aici? Interiorizez totul și în mine, prin mine se desfășoară acțiunea acelei cărți, mai ales dacă vorbim despre una care chiar îmi place. Nu rețin prea mult din cine și ce a făcut, ci rețin contextual: ce a făcut cartea aceasta cu mine. În ce moment m-a găsit, ce mi-a atras atenția și de ce.

Cititul este, pentru mine, mai degrabă prilej de călătorie interioară, de reflecție, de auto-analiză. Este o scuză ca să mai aflu ceva despre mine. Este o scuză ca să mai aflu ceva despre lume, un motiv destul de bun să-mi las curiozitatea să zburde și în „grădina vecinului”. Cum a fost și cu cea mai frumoasă carte pe care am citit-o vreodată, despre care am scris aici.

Nu știu cum de reușesc ceilalți să își aducă aminte detalii pe care pare că eu nici nu le-am observat la prima, chiar la a doua citire. Poate că unora le vine natural așa, poate că îi ajută memoria, poate că le place să simtă că așa sunt 100% implicați în ce citesc. Poate că altora le este un scop în sine, și-am cunoscut și astfel de oameni, pentru care cititul n-are rost dacă nu e făcut pentru a reține ceva numai bun de redat mai apoi unei tipe atrăgătoare pentru ochi ori unui flăcău lat în umeri și bun de luat acasă, pentru impresionat soacra încruntată la un pahar de vin de sărbători, când știi că alt moment mai bun de recitat suav nu ai sau chiar pentru îmblânzit un grup aparent neprietenos de amici noi, la început de drum și ei într-ale socializării față-n față, unde bancurile și citatele imprecise din Eminescu sunt definiția succesului.

Poate și de asta scriu atât de mult despre cărți. O încercare măruntă de aducere-aminte, pentru când voi fi prea bătrână să-mi mai aduc aminte cum să intru și să scriu și să public articole noi pe ancazaharia.ro.

Eu uit pentru că sunt egoistă. Mizantropă, mai degrabă. Pentru că mă doare (nici) în cot de toți ceilalți în privința asta: vă anunț eu când o să fie cazul să vă implor să-mi dați ocazia de a vă impresiona cu ceva. Până atunci vă mărturisesc cu dureroasă sinceritate că n-am nimic de demonstrat. Pentru că într-adevăr nu am nimic, nu pentru că aș fi undeva, prea sus ca să mai arăt ceva. Nu, aș arăta dacă aș avea materialul de arătat. Dar nu există, așa că tot ceea ce citesc îmi intră în cap (și nu numai) pe unde vreau eu, pe unde pot și pe unde-mi place, spre deosebire de „mda, fatăh, dar eo când citesc, eu…”. Ei bine, tu. Eu nu.

Foto: pexels.com

#carti #citesc #cititori in serie #club de carte #editors pick #featured #serial readers