Povestea asta este despre Pauline Delabroy-Allard

Povestea asta este despre Pauline Delabroy-Allard

de / November 18th, 2019 / 284 vizualizari

Povestea asta nu este despre Sarah. De fapt, este puțin și despre ea, dar protagonista este Pauline Delabroy-Allard, tânăra scriitoare care a cucerit cititorii și critica literară deopotrivă cu romanul ei de debut, nominalizat, în 2018, la Premiul Goncourt și la Premiul Goncourt al liceenilor. “Ça raconte Sarah” este, simplist spus, cronica unei iubiri devastatoare, care se citește și se trăiește pe nerăsuflate. Dacă citiți romanul – lucru pe care vi-l recomand cu tărie – veți înțelege de ce a fost Alegerea României*, a Poloniei și a Elveției, premii cu atât mai importante cu cât câștigătorii sunt desemnați ca urmare a voturilor cititorilor.

Pauline este ceea ce americanii ar numi ”animalul meu spiritual” (și nu mă refer la faptul că are ochelari și suntem tunse aproape la fel): a fost librar, a lucrat într-un cinematograf, iar acum a publicat o carte cum mi-aș fi dorit să pot scrie. De obicei mă recunosc într-unul dintre personaje; de data aceasta m-am confundat cu autorul.  Îmi place să cred că dacă am fi avut ocazia, am fi fost prietene bune.

Credit foto: Daniel Angelescu
  • Am înțeles că ești de ceva timp în România, așa că sunt curioasă să aflu ce impresie ți-a lăsat și dacă există vreo șansă să o regăsim ca fundal într-una dintre cărțile tale viitoare.

Ca să fiu sinceră, nu prea am avut timp să explorez Bucureștiul așa cum mi-aș fi dorit, pentru că am plecat imediat în Transilvania, la Brașov – mi-a plăcut foarte mult acest oraș! După aceea am fost la Castelul Bran, apoi în Sighișoara și Sibiu și ne-am întors. Mi-au plăcut, în mod deosebit, peisajele de țară, satele mici în care ne-am oprit ca să stăm de vorbă cu oamenii, așa că da, este posibil ca toate acestea să-și găsească locul într-un viitor roman. Spre exemplu, la Trieste am fost cu destul de mult timp în urmă, dar nu mă gândeam vreodată că va apărea într-un roman al meu. Și iată!

  • Recunosc, urma să te întreb despre Trieste, dar mi-am primit deja răspunsul. Cum ai ajuns să scrii acest roman? A fost lung drumul până aici?

Am început să scriu încă de când eram adolescentă, dar mai degrabă texte scurte sau poeme. Și, într-o zi, am simțit dorința de a scrie această poveste, dar am scris-o doar pentru mine. Nu mi-am propus să scriu un roman. Am fost mulțumită de rezultatul final și cum am visat dintotdeauna să fiu scriitoare, mi-am zis că ăsta este momentul potrivit pentru a afla dacă pot face asta, așa că am trimis romanul către mai multe edituri. Și am aflat! Mă așteptam să primesc doar scrisori de refuz, dar la o săptămână distanță am primit trei răspunsuri de ”DA” de la trei edituri diferite. Am trecut din surpriză în surpriză, după cum vă puteți imagina.

  • Cu adevărat surprinzător este faptul că un roman de debut a prins foarte bine atât la public, cât și la critică.

Nu mă așteptam deloc la asta, nici măcar nu credeam că voi fi publicată. Când am semnat cu prestigioasa editură Les Éditions de Minuit mi-am zis: ”Ce noroc pe mine!”. După aceea, aproape imediat, au urmat elogiile în presă, am fost pe lista scurtă e premiilor literare, deci am fost și mai surprinsă, dintr-odată.

  • Mi se pare important de menționat că cele mai multe dintre premiile câștigate sunt ca urmare a voturilor cititorilor.

Da, sunt ceea ce noi numim ”premii de popularitate”, întrucât cititori sunt cei care decid câștigătorii, și nu o instituție.

  • M-am bucurat foarte mult să descopăr că romanul tău a fost și alegerea tinerilor cititori români, mai ales că subiectul este unul destul de controversat în această perioadă și pe acest tărâm al familiei tradiționale. Ai avut parte și de reacții negative sau de critici vehemente la adresa poveștii?

Da, dar foarte puține. Asta și pentru că, în Franța, relațiile între persoane de același sex sunt acceptate  – evident, există și detractori, dar este un lucru destul de des întâlnit în societatea actuală, astfel de relații nu mai sunt percepute ca fiind ceva în afara normelor. Dar am primit un astfel de premiu și din partea Poloniei, care este o țară de extremă dreapta, destul de homofobă, prin urmare m-a uluit alegerea cititorilor polonezi. Din câte știu, situația e chiar mai gravă acolo, din acest punct de vedere.

  • Să sperăm că acesta este un semn bun.

O schimbare în bine, da. Și eu sper.

  • Eu am regăsit părți din mine în ambele personaje, dar, deși îmi place pasiunea Sarei, cred că mă caracterizează mai bine latența naratoarei. Sunt curioasă tu în care personaj te regăsești mai mult?

Personajul naratoarei a fost creat, oarecum, după chipul și asemănarea mea. Are foarte mult din mine această povestitoare: are vârsta mea, aceeași meserie ca și mine, este mama unei fetițe; deci, în prima fază, ea mi se asemăna cel mai mult. Dar, într-adevăr, și eu prefer personajul Sarei.

  • De ce nu are nume naratoarea? De fapt, Sarah este singurul nume care apare în carte.

Nu are un nume pentru că mi-am dorit o poveste în care doar Sarah să fie văzută. Atunci când te uiți pe coperta sau răsfoiești cartea, pe toate paginile apare numele ei, pentru că este o carte despre obsesie. Naratoarea se pierde în această persoană, renunță cu totul la ea, aproape că nu mai există, astfel că nu am considerat util să îi dau un nume.

  • Ai trăit o astfel de iubire totală, mistuitoare, ca cea din roman?

Da. Eu sunt de părere că mai întâi trebuie să treci prin asta pentru ca mai apoi să poți să scrii. Chiar dacă nu a fost o pasiune extremă, ca cea din carte – doar sunt aici, nu? – am simțit această pasiune puternică și am încercat să redau cât mai fidel acest fenomen ce nu ține doar de dragoste, ci este ceva mult mai violent și mai distructiv.

  • Sarah este un personaj memorabil. Nu vreau să pun (și mai multă) presiune pe umerii tăi, dar ai o misiune grea cu următoarea carte. Apropo, te-ai apucat de scris un nou roman?

Mi-e frică, recunosc. Am scris un sfert din noua mea carte, dar nu este deloc același gen, nu mai avem de-a face cu o istorie de dragoste. Am încercat să vin cu ceva nou, să găsesc o formă frumoasă de a reda povestea. Va urma.

  • Mie mi se pare că toate marile povești de iubire din literatură se termină prost, foarte rar ne primim happy end-ul dorit. De ce crezi că se întâmplă asta, de ce ne atașăm de poveștile triste?

Nu știu. În Franța există un cântec care fix asta spune, cum că poveștile de dragoste se termină prost, în general; și asta este o vorbă pe care o folosim adesea, pentru că francezii sunt foarte romantici și se îndrăgostesc foarte ușor. Prin urmare, de cele mai multe ori sunt dezamăgiți și triști. Cu toate astea, toți dorim să ne îndrăgostim.

  • Romanul ăsta de nici 200 de pagini te vlăguiește emoțional, dar te lasă și cu câteva informații despre lucruri precum Trieste, vântul Bora, cvartetul în re minor intitulat ”Tânăra și Moartea” etc. Mi s-a părut o modalitate inedită de a mai domoli din intensitatea poveștii, prin intercalarea acestor scurte episoade enciclopedice.

Da, aceste explicații au fost inserate special, pentru că, mai ales în prima parte, ritmul este rapid, frazele sunt scurte, paragrafele la fel, povestea este intensă, și scopul lor era să mai scadă din presiunea asupra cititorului și asupra naratoarei și să ne reîntoarcă la lucruri reale, concrete. A fost o dorință de-a mea de a împărtăși cu cititorii lucruri pe care le cunosc și care sunt importante pentru mine.

  • Ce citești în momentul de față?

Acum citesc o carte recent publicată în Franța – ”Par les routes”, de Sylvain Prudhomme. Citesc întotdeauna cărți contemporane. Iar dintre titlurile care mi-au plăcut în mod deosebit în acest an, amintesc cartea care a câștigat premiul Goncourt – ”Avant que j`oublie”/”Înainte să uit” de Anne Pauly. Un roman trist, dar foarte frumos, este și  ”La première année”, de Jean-Michel Espitallier, care este un jurnal de doliu, pentru că el și-a pierdut soția și a scris timp de un an, după moartea ei, despre cum a reușit să supraviețuiască acestui episod extrem de dureros. Iată o nouă confirmare a faptului că suntem atrași de poveștile triste.

Pun punct aici, nu înainte de a-i mulțumi Nadinei Vlădescu pentru traducerea (simultană!), precum și celor de la editura Humanitas Fiction pentru toate poveștile minunate pe care le-au adus în viața mea. Inclusiv povestea asta despre Sarah.

* Premiul Goncourt – Alegerea României este organizat din 2013, România fiind a cincea țară din constelația Goncourt, după Polonia (1998), Serbia (2012), Liban (2012) și Italia (2013). În prezent, 19 ţări şi regiuni din lume aleg şi decernează un asemenea Premiu Goncourt. Juriul este format din reprezentanții studenților facultăților de limba și literatura franceză a şapte universități din România (Brașov, București, Cluj-Napoca, Craiova, Iași, Sibiu și Timișoara). Timp de două luni, aceștia citesc, analizează și dezbat toate cele 15 volume din Lista Goncourt. 

Comandă cartea Povestea asta este pentru Sarah
pe Libris, aici, pe Cartepedia, aici sau pe Elefant, aici>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

Credit foto (cover photo): Daniel Angelescu

# # # # # # # # #

MissValery

Miss Valery este co-fondatoarea clubului de carte www.serialreaders.com. Cititoare in serie (cum altfel?) si pasionata de calatorii, filme si evadari, daca nu o vezi citind, inseamna ca e ori plecata prin cine stie ce locuri, ori la cinema, ori evadeaza din vreun escape room. O gasiti si la: viatasiacorddeoane.ro

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare