„Omul de cretă”, de C.J. Tudor, unul dintre cele mai bune thrillere din 2018, a apărut luna aceasta la editura Nemira, în colecția Armada.

„Dacă vă plac cărțile mele, o să vă placă și asta.“ – Stephen King

Nu răscoli amintirile copilăriei dacă știi că ascund secrete întunecate…

În 1986, Eddie și prietenii lui își petrec zilele mergând cu bicicleta printr-un orășel englez mereu adormit, în căutare de aventuri. Omuleții de cretă pe care-i desenează peste tot sunt codul lor secret. Dar atunci când unul dintre aceste desene îi conduce la un cadavru dezmembrat povestea se schimbă definitiv.

În 2016, Eddie crede că a lăsat totul în urmă. Dar apoi el și prietenii lui primesc un mesaj misterios și trecutul se întoarce la viață mai periculos ca niciodată.

„Cu adevărat hipnotic, Omul de cretă este un roman ca un coșmar, unul care îți accelerează pulsul și îți îngheață sângele în vine.“ – A.J. Finn

„O carte care vă va aminti de IT: povestea la persoana întâi, alternarea dintre trecut și prezent și capitolele care se termină în suspans. Un roman care surprinde inteligent atmosfera insulară și ușor sinistră a unui orășel de provincie. Copiii din anii ’80 vor fi cuprinși de nostalgie.“ – Kirkus Reviews

Cartea este disponibilă la COMANDĂ, cu 25% reducere, pe situl editurii Nemira aici,
dar și în librării, la Elefant, aici, sau la Cartepedia, aici>>

 Omul de cretă, de C.J. Tudor
(fragment în avanpremieră) 

Au găsit cadavrul într-o duminică dimineață, la trei săptămâni după ce a început școala. Într-un fel, deși nimeni nu ar vrea să recunoască, nu era așa de rău să ne întoarcem la școală după vacanța de vară. Șase săptămâni de vacanță era extraordinar. Dar să te distrezi, să găsești lucruri de făcut putea fi obositor.

Iar vacanța asta de vară fusese ciudată. Într-un fel mă bucuram că pot să uit de ea și să mă întorc la normal. Aceeași rutină, aceleași ore, aceleași fețe. Mă rog, cu excepția domnului Halloran. Nu era profesorul meu, ceea ce era păcat, dar mă făcea să mă simt ușurat în același timp. Știam un pic cam multe despre el. Profesorii ar trebui să fie drăguți și prietenoși, dar ar trebui să păstreze și distanța. Domnul Halloran și cu mine aveam secrete și, deși era cumva mișto, mă simțeam și ciudat în preajma lui, de parcă ne văzuserăm goi sau ceva de genul.

Evident că l-am văzut prin școală. Era la cantină și uneori era de serviciu, iar într-o zi a ținut locul profesoarei noastre de engleză, doamna Wilkinson, când s-a îmbolnăvit. Era un profesor bun. Amuzant, interesant și se pricepea de minune să facă ora interesantă. Atât de mult încât uitai repede cum arată, deși copiii tot i-au găsit o poreclă din prima zi: domnul Cretă sau Omul de Cretă.

În duminica aia nu se întâmpla mai nimic. Ceea ce era în regulă pentru mine. Era bine să te plictisești ca de obicei. Tata și mama păreau și ei mai în largul lor. Eram sus în cameră și citeam când a sunat cineva la ușă. Brusc, așa cum se întâmplă uneori, am știut că ceva s-a întâmplat. Ceva rău.

– Eddie? m-a strigat mama. Mickey și David sunt aici.

– Vin!

Am coborât fără tragere de inimă până la ușa din față. Mama a dispărut în bucătărie. Metal Mickey și David stăteau în prag cu bicicletele lor. Mickey era roșu la față și dădea pe dinafară de entuziasm:

– A căzut un copil în râu!

– Mda, a făcut Hoppo. Au sosit o ambulanță și o mașină de poliție ca să izoleze zona și alte rahaturi. Vrei să vii să te uiți?

Aș vrea să spun că atunci mi se părea că entuziasmul lor de a vedea un amărât de copil mort era macabru și greșit. Dar aveam doisprezece ani. Normal că voiam să mă uit.

– Da.

– Hai, atunci! mi-a zis Mickey nerăbdător.

– Trebuie să-mi iau bicla.

– Grăbește-te! mi-a zis Hoppo. Sau n-o să mai avem ce să vedem!

– Ce anume? Mama și-a băgat capul prin ușa de la bucătărie.

– Nimic, mamă, i-am spus.

– Te grăbești cam tare să nu vezi nimic.

– Sunt niște chestii mișto pe terenul de joacă, a mințit Mickey.

Era un mincinos foarte abil.

– Ei bine, nu sta mult. Vreau să te întorci la prânz.

– Bine.

Mi-am luat bicicleta și am gonit cu viteză pe stradă.

– Unde e Gav Grasu? l-am întrebat pe Mickey, care de obicei îl chema pe el înainte.

– Maică-sa a zis că l-a trimis pe la magazine. E pierderea lui.

Deși, după cum s-a dovedit, nu a fost. Mickey a avut de pierdut. O parte din malul râului fusese izolat de poliție, iar un poliția oprea oamenii care se apropiau. Erau grupuri mici de adulți îngrijorați. Ne-am oprit lângă o mulțimite de gură-cască. Era cam dezamăgitor. Pe lângă cordon, poliția mai instalase și un cort mare și verde. Chiar nu se vedea nimic.

– Credeți că e un cadavru în spate? a întrebat Mickey.

Hoppo a dat din umeri:

– Probabil.

– Sigur e umflat și verde, iar peștii i-au mâncat ochii.

– Ce scârbos!

Hoppo s-a prefăcut că vomită. Am încercat să uit imaginea pe care mi-o creasem în minte, dar refuza să se estompeze.

– Ce rahat! a oftat. Am ajuns prea târziu.

– Stați așa! le-am zis. Scot pe cineva.

S-a mișcat ceva. Polițiștii mutau ceva din spatele paravanului verde. Nu era un cadavru. O bicicletă. Sau ce mai rămăsese. Era deformată și îndoită, plină de buruieni slinoase. Dar când am văzut-o, am știut. Cu toții am știut. Era o bicicletă BMX. Roșu-aprins, cu un craniu negru pictat pe ea. În fiecare sâmbătă și duminică, dacă te-ai fi trezit destul de dimineață, l-ai fi putut vedea pe Sean pedalând prin oraș pe bicicleta lui BMX, livrând ziare. Însă în această duminică dimineață, când Sean se dusese afară ca să urce pe bicicletă, aceasta dispăruse. Cineva o furase. Cu un an în urmă, furturile de biciclete crescuseră foarte mult. Niște puști mai mari le șterpeleau și le aruncau în râu de amuzament, ca să le joace o farsă victimelor. Poate că de aia s-a dus Sean acolo prima oară. Ținea foarte mult la bicicleta lui. Mai mult decât la orice altceva. Iar când a văzut ghidonul ieșind din râu, prins în crengile rupte ale unui copac, s-a hotărât să intre și să încerce să o recupereze, deși toată lumea știa că erau curenți puternici, iar Sean Cooper nu era un înotător excelent. Aproape reușise. Aproape scosese bicicleta din crengile de copac, când greutatea l-a făcut să se împleticească și să cadă pe spate. Dintr-odată, apa i-a ajuns la piept. Blugii și haina îl trăgeau în jos, iar curentul era atât de puternic, de parcă zeci de mâini încercau să îl scufunde. Și era și frig. Atât de al naibii de frig. S-a agățat de crengi. A strigat, dar era încă devreme și nu trecea nici măcar un plimbător de câini. Poate atunci a început să intre Sean Cooper în panică. Curentul i s-a înfășurat în jurul mâinilor și picioarelor, începând să-l tragă la vale. A dat cu putere din picioare ca să ajungă pe mal, dar se îndepărta din ce în ce mai mult, iar capul îi cobora sub apă și, în loc să tragă aer în piept, inhala apă maro și jegoasă…

Eu nu știam nimic. Am aflat ceva mai târziu. Mi-am imaginat anumite lucruri. Mama mi-a spus mereu că am o imaginație foarte bogată. Am luat note bune la engleză, însă mă pricopseam și cu niște coșmaruri îngrozitoare. Nu cred că am dormit în noaptea aia, deși mama îmi dăduse să beau niște lapte cald înainte de culcare. Mi-l tot imaginam pe Sean Cooper verde, umflat și acoperit cu buruieni lipicioase, așa cum era și bicicleta. Și mi se mai învârtea ceva în cap, ceva ce spusese domnul Halloran: Karma. Semeni vânt, culegi furtună. „Dacă faci rău, în cele din urmă o să ți-o iei. Băiatul ăla o să primească ce merită într-o bună zi. Să fii sigur.“

Dar nu eram sigur. Poate că Sean Cooper a făcut multe chestii rele. Dar erau oare atât de rele? Iar Mickey ce făcuse? Domnul Halloran nu a văzut chipul lui Mickey când și-a dat seama că bicicleta era a fratelui său și nici nu a auzit strigătul îngrozitor și implorator. Nu mai voiam să aud sunetul ăla niciodată. Eu și cu Hoppo a trebuit să-l oprim să nu se ducă într-un suflet la cort. În cele din urmă, a făcut atâta tărăboi încât unul din polițiști a venit la noi. Când i-am explicat cine e Mickey, l-a cuprins cu un braț și aproape că îl ducea pe sus la mașina lui. După câteva minute au plecat. Eram destul de ușurat. A fost neplăcut să-i văd bicicleta lui Sean. Dar a fost și mai groaznic să-l văd pe Mickey înnebunit și strigând de durere.

– Eddie, ești în regulă?

Tata a tras cuvertura și s-a așezat pe marginea patului. Greutatea lui mă liniștea.

– Tată, ce se întâmplă când murim?

– Eddie, asta e o întrebare grea. Nu cred că știe nimeni cu siguranță.

– Deci nu mergem în rai sau iad?

– Unii oameni așa cred. Dar mulți alții nu cred că există iad sau rai.

– Și atunci nu contează dacă suntem răi?

– Nu, Eddie. Nu cred că după ce mori are vreo importanță cum te-ai comportat în viața asta. Bine sau rău. Dar contează foarte mult cât timp ești în viață. Pentru ceilalți. De aia ar trebui să te porți mereu frumos cu ei.

M-am gândit și am dat din cap. Bănuiesc că era cam nasol să fii bun toată viața și să nu ajungi în rai, dar m-am bucurat pentru a doua parte. Oricât îl uram pe Sean Cooper, nu-mi plăcea să mă gândesc că arde în iad pentru totdeauna.

– Eddie, este trist ce s-a întâmplat cu Sean Cooper. Un accident tragic, dar atât. Un accident. Uneori se întâmplă chestii fără motiv. Așa e viața. Și moartea.

– Cred că da.

– Crezi că ești gata să adormi?

– Mda.

Cartea este disponibilă la COMANDĂ, cu 25% reducere, pe situl editurii Nemira aici,
dar și în librării, la Elefant, aici, sau la Cartepedia, aici>>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

#armada #avanpremiera #cj tudor #club de carte #featured #nemira #omul de creta #serial readers #stephen king #thriller