Jojo Moyes, Eu și totuși alta

Eu, și totuși alta, de Jojo Moyes (fragment în avanpremieră)

de / June 20th, 2018 / 2,877 vizualizari

Jojo Moyes, Eu, și totuși altaLou Clark se întoarce în noul roman de succes al lui Jojo Moyes, Eu, și totuși alta, continuarea bestsellerurilor Înainte să te cunosc și După ce te-am pierdut.

Lou Clark știe o mulțime de lucruri. Știe câți kilometri sunt între noua ei casă din New York și noul ei iubit Sam din Londra. Știe că angajatorul ei e un om bun și că soția lui păstrează un secret față de el. Ceea ce Lou nu știe este că e pe cale să întâlnească pe cineva care îi va da toată viața peste cap. Pentru că Josh îi va reaminti de un bărbat pe care l-a cunoscut cândva, iar asta o va face să sufere. Poate că Lou nu va ști ce să facă în continuare, dar indiferent ce alegere va face, asta îi va schimba cu totul viața.

„O poveste emoționantă, plină de optimism.“ Sunday Mirror

„O carte genială din partea uneia dintre autoarele noastre preferate.“ Look

„O poveste veselă, cu final perfect.“ Daily Express

„Louisa Clark este un personaj de vis, iar acest roman va avea un succes uriaș, așa cum și merită.“ Daily Mail

„O concluzie amuzantă, profundă și optimistă a trilogiei.“ Sunday Express

Jojo Moyes este autoarea bestsellerurilor Înainte să te cunosc, După ce te-am pierdut, Fata pe care ai lăsat-o în urmă, Ultima scrisoare de dragoste, Un bărbat şi o femeie, În căutarea unui destin şi Silver Bay.

eu si totusi alta, jojo moyes

Cartea este disponibilă la PRECOMANDĂ pe situl editurii aici
(cu 15% reducere și transport GRATUIT)
>>

Eu și totuși alta, de Jojo Moyes
(fragment în avanpremieră)

Capitolul 1

Mustața a fost cea care mi‑a amintit că nu mai eram în Anglia – un miriapod solid, cenușiu, care ascundea cu hotărâre buza de sus a bărbatului; o mustață Village People, o mustață de cowboy, capătul miniatural al unei mături puse pe treabă. Nu poți obține o astfel de mustață acasă. Nu‑mi puteam desprinde privirea de la ea.

– Doamnă?

Singura persoană cu o astfel de mustață pe care o văzusem acasă era domnul Naylor, profesorul nostru de matematică, care aduna în ea firimituri de la biscuiții digestivi, iar noi obișnuiam să le numărăm în timpul orei de algebră.

– Doamnă?

– O, scuze.

Fluturând un deget butucănos, bărbatul în uniformă mi‑a făcut semn să înaintez. Nu și‑a ridicat privirea din ecran. Sudoarea cu care se îmbibase rochia de atâta așteptare în fața ghișeului se zvânta încet. A ridicat mâna și a fluturat patru degete groase. După câteva secunde, am priceput că în felul acesta îmi cerea pașaportul.

– Numele?

– E scris acolo, am rostit eu.

– Numele dumneavoastră, doamnă.

– Louisa Elizabeth Clark. Am privit peste tejghea. Deși nu folosesc niciodată numele Elizabeth. Fiindcă, după ce m‑au botezat așa, mama și‑a dat seama că asta ar fi însemnat să fiu Lou Lizzy. Ceea ce te poate duce cu gândul la „lunatica Lizzy“. Însă tata spune că mi se potrivește destul de bine. Nu că aș fi lunatică. Adică, nu v‑ați dori lunatici în țara voastră. Doamne ferește!

Vocea mea nervoasă ricoșa din ecranul despărțitor de plastic.

Bărbatul și‑a ridicat pentru prima oară privirea spre mine. Avea umeri solizi și o privire ce te putea face să paralizezi ca de la un pistol cu electroșocuri. Nu mi‑a zâmbit. A așteptat până când zâmbetul de pe chipul meu a pălit.

– Scuzați, am rostit eu. Oamenii în uniformă mă fac să mă simt nervoasă. Am privit în spatele meu, prin sala pentru emigrări, către coada șerpuită care se dublase de atâtea ori, încât devenise o impenetrabilă mare de oameni care se foiau. Cred că mă simt puțin cam rău după atâta stat la coadă. Sincer, este cea mai lungă coadă la care am stat vreodată. Începusem să mă întreb dacă n‑ar trebui să încep să‑mi fac lista pentru Crăciun.

– Puneți mâna pe scaner.

– E întotdeauna așa de mare?

– Scanerul? zise el, încruntându‑se.

– Coada.

Însă funcționarul nu mai asculta. Studia ceva de pe ecranul lui. Mi‑am pus degetele pe micul suport. În clipa aceea, telefonul a sunat scurt.

Mama: „Ai aterizat?“

Am dat să‑i răspund cu mâna liberă, dar el s‑a uitat urât la mine.

– Doamnă, este interzisă folosirea telefoanelor celulare în această zonă.

– E mama. Vrea să știe dacă am ajuns.

Pe furiș, în timp ce lăsam în jos telefonul pentru ca el să nu‑l vadă, am încercat să apăs emoticonul cu degetele mari ridicate.

– Motivul călătoriei?

„Ce‑i aia?“ a venit răspunsul prompt al mamei. Când învățase să trimită mesaje, se simțise ca o rață pe apă, iar acum putea tasta mai repede decât vorbea. Adică, o făcea cam cu viteza luminii. „Știi că telefonul meu nu afișează simbolurile alea mici. Este un SOS? Louisa, spune‑mi că ești bine!“

– Motivul călătoriei, doamnă? Mustața s‑a strâmbat din pricina iritării. A adăugat încet: De ce ați venit în Statele Unite?

– Am o slujbă nouă.

– Ce anume?

– Voi lucra pentru o familie din New York. Central Park.

Pentru o fracțiune de secundă, sprâncenele bărbatului s‑ar putea să se fi ridicat un milimetru. A verificat adresa de pe formularul completat de mine, pentru a obține o confirmare.

– Ce fel de slujbă?

– E puțin mai complicat. Dar sunt un fel de însoțitoare plătită.

– Însoțitoare plătită?

– Exact. Am lucrat pentru un bărbat. I‑am fost însoțitoare, dar, de asemenea, îi dădeam medicamentele, îl scoteam la plimbare și îl hrăneam. Treaba asta nu‑i așa de ciudată cum pare și, apropo, omul nu‑și putea folosi mâinile. Nu a fost nimic pervers. De fapt, ultima mea slujbă a ajuns să fie mai mult decât atât, fiindcă e greu să nu te apropii de oamenii pe care îi îngrijești, iar Will, bărbatul despre care vorbesc, era extraordinar, și noi… Ei bine, ne‑am îndrăgostit. Am simțit prea târziu familiara senzație a lacrimilor umplându‑mi ochii. Mi i‑am șters repede. Așadar, cred că va fi cam la fel. Mai puțin partea cu îndrăgostitul. Și cu hrănitul.

Ofițerul de la emigrări mă privea fix. Am încercat să zâmbesc.

– De fapt, în mod normal nu plâng când vorbesc despre slujbe. În ciuda numelui, nu sunt lunatică. Doamne ferește! Dar l‑am iubit. Iar el m‑a iubit pe mine. Și apoi… Ei bine, a decis să‑și pună capăt zilelor. Așadar, asta e un fel de încercare de a o lua de la capăt. Lacrimile începuseră să‑mi curgă șiroaie, stânjenitor, pe la colțurile ochilor. Nu reușeam să le stăvilesc. Se părea că nu reușeam să opresc nimic. Scuze! Probabil că este din pricina oboselii cauzate de decalajul de fus orar. Pentru mine, încă este ora două noaptea. Plus că nu prea mai vorbesc despre el. Adică, am un nou iubit. Tipul este grozav! E paramedic. Și sexy. Este ca și cum aș fi câștigat la loteria iubiților, nu? Un paramedic sexy!

Am căutat un șervețel în geantă. Când mi‑am ridicat privirea, am văzut că bărbatul îmi întindea o cutie cu șervețele. Am luat unul.

– Mulțumesc! Așadar, iubitul meu Nathan – e din Noua Zeelandă – lucrează aici și m‑a ajutat să obțin această slujbă, iar eu încă nu știu ce anume presupune, în afară de faptul că trebuie să am grijă de soția deprimată a unui bogătaș. Dar am decis ca, de data asta, să aleg ce ar fi vrut Will pentru mine, fiindcă înainte nu am făcut bine ce‑am făcut. Am sfârșit prin a lucra într‑un aeroport.

Am încremenit.

– Nu că… ăăă… ar fi rău să lucrezi într‑un aeroport. Sunt sigură că postul de la emigrări este o slujbă foarte importantă. Cu adevărat importantă. Însă eu am un plan. În fiecare săptămână petrecută aici, voi face ceva nou și voi spune „da“.

– Veți spune „da“?

– Lucrurilor noi. Will zicea mereu că evit experiențele noi. Așa că ăsta‑i planul meu.

Ofițerul mi‑a studiat documentele.

– N‑ați trecut adresa completă. E nevoie și de codul poștal.

A împins formularul spre mine. Am căutat numărul pe foaia pe care o tipărisem și, cu degete tremurătoare, l‑am scris pe formular. Am privit spre stânga, unde cei de la coadă deveneau tot mai agitați. O familie de chinezi ajunsese la ghișeu și era interogată de doi oficiali. În protestele femeii, chinezii au fost conduși într‑o încăpere laterală. Brusc, m‑am simțit foarte singură.

Ofițerul de la emigrări s‑a uitat la oamenii care așteptau. Apoi, pe neașteptate, mi‑a ștampilat pașaportul.

– Mult noroc, Louisa Clark! a rostit el.

M‑am holbat la el.

– Asta‑i tot?

– Asta‑i tot!

Am zâmbit.

– O, mulțumesc! Sunteți foarte amabil! Vreau să spun că e foarte ciudat să fii pentru prima dată singur în capătul celălalt al lumii, iar acum, simt că tocmai am cunoscut prima persoană cumsecade, și…

– Trebuie să înaintați, doamnă.

– Desigur. Scuze!

Mi‑am adunat lucrurile și mi‑am îndepărtat de pe față o șuviță de păr udă de transpirație.

– Și, doamnă…

– Da? am rostit eu întrebându‑mă cu ce mai greșisem.

Nu și‑a ridicat privirea de la ecranul computerului său.

– Aveți grijă la ce spuneți „da“.

 

Nathan mă aștepta la Sosiri, după cum promisese. Simțindu‑mă ciudat de stânjenită, am cercetat mulțimea, convinsă în sinea mea că nu avea să vină nimeni, dar el era acolo, mâna lui uriașă fluturând pe deasupra forfotei din jurul lui. A ridicat și celălalt braț, un zâmbet i‑a răsărit pe chip, apoi și‑a croit drum spre mine și m‑a ridicat în brațe, cuprinzându‑mă într‑o îmbrățișare colosală.

– Lou!

Când l‑am văzut, ceva în mine s‑a strâns pe neașteptate – ceva legat de Will și de pierderea lui, și de emoția puternică provocată de un zbor de șapte ore cu puțin cam prea multe zgâlțâieli – și am fost bucuroasă că mă ținea strâns, astfel încât am avut răgazul de a‑mi veni în fire.

– Bun venit în New York, Shorty! Văd că nu ți‑ai pierdut gustul vestimentar.

Mă lăsase jos, mă ținea la distanță de un braț și zâmbea. Mi‑am îndreptat rochia stil anii ’70, cu imprimeu tigrat. Crezusem că m‑ar putea face să arăt ca Jackie Kennedy în perioada Onassis. Dacă Jackie Kennedy și‑ar fi vărsat în poală cafeaua servită în avion.

– Mă bucur tare mult să te văd!

Mi‑a ridicat valizele de parcă ar fi fost umplute cu pene, deși erau grele ca plumbul.

– Hai să mergem acasă! Priusul este în service, așa că domnul G mi‑a împrumutat mașina lui. Traficul e cumplit, dar vei ajunge acolo cu stil.

Cartea este disponibilă la PRECOMANDĂ pe situl editurii aici
(cu 15% reducere și transport GRATUIT) >>

SerialReaders.com folosește unelte de marketing afiliat. Cumpărând prin link-urile pe care le recomandăm, site-ul nostru primește un comision din partea retailerilor pe care îi promovăm. 

# # # # # # #

Serial Readers

The Club Of Serial Readers este locul in care te intalnesti cu prietenii tai sau cu alti pasionati de lectura si discuti despre cele mai citite carti, cele mai interesante povesti.

2 Comentarii

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare