Legendele Sefului de Gara

Două viziuni private de libertate asupra volumului Legendele șefului de gară

de / June 26th, 2017 / 280 vizualizari

Și iată că s-a mai încheiat o lună la clubul de lectură de la Penitenciarul Timișoara, iar «doamna profesoară» (a.k.a. domnia mea) revine cu un articol plin de entuziasm despre succesul atelierelor pe care le susține cu deținuții. A fost poate luna cea mai interesantă pentru mine, cea mai plină de provocări, dar și de reușite. Cărțile discutate au stârnit curiozitatea, invitatul lunii a lăsat în urma sa o doză de mister, iar cărțile lui au generat discuții chiar și la întâlnirile ulterioare.

Invitatul lunii a fost Adrian-Petru Stepan, care tocmai și-a lansat volumul Legendele șefului de gară. A fost prima scoatere în lume a volumului și cu certitudine a făcut senzație. Narațiunea, acțiunea și personajele au fost analizate și psihanalizate, ba chiar au fost găsite înțelesuri și mesaje ascunse în roman. Puteți citi impresiile autorului în articolul publicat de acesta pe site-ul Literatura pe tocuri, iar mai jos, două din multele prezentări mișto realizate de deținuți asupra acestui volum.

I-am propus autorului ca la următoarea sa carte să primim manuscrisul imediat după finalizarea lui, să îl citim, analizăm și discutăm în cadrul clubului, să îi propunem idei de îmbunătățire… și abia apoi să îl trimită către edituri. Asigurăm critică nepărtinitoare, obiectivă și constructivă!

I.B. a ieșit și această lună în evidență cu o prezentare obiectivă a volumului:

Autorul, Adrian-Petru Stepan, este un timișorean care a cochetat cu scrisul încă din perioada liceului, după care s-a oprit o perioadă de timp, iar ulterior a reînceput să scrie.

A studiat Dreptul și civilizația Europei Centrale și este pasionat de Orientul Mijlociu și istoria Europei Meridionale.

A redactat articole de drept societar și fiscal, dar este și autorul a încă două romane, Fiecare zi e uimitoare și Crepuscul.

Legendele șefului de gară reprezintă un proiect al Editurii Univers, Streamland, în 2017.

În această carte, un bărbat pasionat de trenuri, care era șef de gară, visează să găsească o femeie la fel de frumoasă ca străina pe care o văzuse fugitiv în copilărie. Așa cum în copilărie, actualul bărbat-șef de gară căutase și găsise o comoară, așa și acum îi apare în cale misterioasa Ella.

Cartea conține un număr de 10 legende, toate având un lucru în comun, dar nediferențiate prin titlu. În aceste legende autorul îmbină ficțiunea cu povestirile auzite de la bunica lui, după cum singur a mărturisit la întâlnirea de la clubul de lectură. Centrul acțiunii cărții este gara, o gară micuță dintr-un orășel de provincie. Prin gară se perindă trenuri și multă lume, și tot în gară își desfășoară activitatea unele personaje din carte.

Deși activitatea pare monotonă, această stare este întreruptă de apariția «femeii fatale», Ella.

Limbajul folosit de autor este unul comun, pe înțelesul tuturor, fărărea multe artificii de exprimare. Descrierile personajelor sunt simple și conturează perfect personalitatea pe care a vrut să ne-o evidențieze autorul.

Concluzia finală a cărții este că gara nu este un punct terminus, ci o deschidere către altă lume.

legendele sefului de gara

T.O.P. debutează în acest articol cu o recenzie extrem de personală și plină de subînțelesuri a cărții, cu trimitere directă la lumea/lumile către care gara deschide drumul:

Când am luat prima dată această carte în mână, am avut o senzație și un sentiment RAR, acela de „deja vu”, cu convingerea că văsusem sau citisem cartea, cu toate că era evident că n-aveam cum, fiind la prima publicare și apariție. Nu știam de ce, dar, aveam să aflu prin lecturare, vibram în REZONANȚĂ cu SUBCONȘTIENTUL COLECTIV. Și m-am gândit imediat la Quincy Jones, celebrul compozitor și descoperitor de talente într-ale muzicii, care afirma că adevăratele opere de artă, ca să fie UNIVERSALE (ȘLAGĂR, în acest caz) trebuie să aibe SCÂNTEIA SUBCONȘTIENTULUI UNIVERSAL. Ceva asemănător spunea și SANTANA, când spunea că el își trage SEVA din SINELE UNIVERSAL.

Nu auzisem de autor, nu citisem nimic din ceea ce scrisese, dar instinctiv am simțit că trebuie să citesc această carte și nu numai, ci și altele pe care le-a scris, ceea ce am și făcut, având bafta să fie la îndemână și CREPUSCUL. (Am zis baftă și nu noroc în mod intenționat și am să mă justific pe parcursul recenziei la momentul potrivit).

Și înainte de a începe, trebuie să îmi pun, retoric aș zice, două întrebări:

  • DE CE AR SCRIE CINEVA CEVA în loc să cugete?

Fiindcă noi, OAMENII, și nu numai noi, trăim într-o continuă interacțiune cu lumea-nconjurătoare și rezultatele, efectele acesteia trebuie COMUNICATE. Și-mi vine-n minte cartea lui EUGEN SIMION, a sa TIMPUL TRĂIRII, TIMPUL MĂRTURISIRII!, în care menirea comunicării este evidentă. Iar această comunicare, neputându-se face telepatic, se face în scris, scris prin care unii vor să lase posterității gândurile, frământările, ideile lor etc. – spunând că vor să exprime inefabilul sau ideologii sau altele cu diferite INTENȚII.

Această carte are un vădit caracter intențional, este o „PEDAGOGIE EZOTERICĂ”. Ea nu se „descifrează“ prin citire, ca altele din domeniu (vezi DAN BROWN sau Biblia pierdută, la care face trimitere autorul), ci se „ticluiește“ împreună cu cititorul, interactiv, având, evident, o PROMISIUNE de PARTICIPARE.

  • DE CE SE FAC RECENZIILE în general și în particular de ce să o fac eu?

Și a trebuit să merg în REGRESIE la cele asimilate de mine de-a lungul trecerii mele prin spațiu și timp, în care am întâlnit critici de toate felurile sau diferitele prezentări de carte la care am participat, critici cărora nu le-am înțeles MENIREA decât după ce am trecut la ESENȚE în gândirea mea.

Să analizezi opera, creația cuiva, indiferent cine este el, te pune într-o situație delicată, aș zice, și nu „ingrată“, ca la unii „răuvoitori“, de „interdependență“ cu autorul, care poate să ducă la polemici orgolioase, contradicții antagonice etc.

În cazul meu, deoarece cred în ARMONIE, îmi doresc să fiu un COMPLEMENT al autorului prin această recenzie.

Editura la care a fost publicată această carte se numește STREAMLAND (parte din grupul editorial UNIVERS), iar editura la care a apărut cartea CREPUSCUL se numește SEMNE. Denumirea ambelor, mai ales SEMNE, face trimiterea imediată la semn, simbol semnificant, real, imaginar, simbolic etc., într-un cuvânt, la analiza SINELUI, la PSIHANALIZĂ.

Cartea se vrea o ALEGORIE A INIȚIERII și poate deveni doar în măsura în care CITITORUL și-o asumă pentru a-și găsi, sau mai bine spus, REGĂSI rădăcinile sale, originile, pentru ca prin IPSIETATE, stare de identificare cu SINELE, să ajungă la INDIVIDUALITATE, procesul de realizare a SINELUI. Și-mi vine-n minte celebrul dicton german KEINE ZUKUNFT OHNE HERKUNFT, adică nu există viitor fără cunoașterea rădăcinilor, originilor.

Pentru că această carte nu are nici un motto, mă văd nevoit să fac o ingerință în cea de-a doua, CREPUSCUL, care are două motto și pe care le voi reproduce ad literam:

«Cea dintâi artă a fost povestirea, povestind, oamenii au încercat să își înfrângă temerile și să răspândească speranța. Când diavolul și-a dat seama de puterea poveștilor, a început să strecoare în ele frica și îndoiala.» – FIECARE ZI E UIMITOARE, de Adrian-Petru Stepan

«Aici zace un zeu prăbușit;

A căzut ca un bloc de bazalt.

Noi doar soclul i l-am construit:

Un soclu îngust și înalt.» – DUNE, de Frank Herbert

Legenda este o poveste despre oameni care, reușind să-și învingă temerile, au devenit EROI și astfel au răspândit speranța.

Această carte poate să devină mai mult decât o legendă, adică un MIT, o ființare printr-o procesiune de credință a ființei din noi, prin VOINȚA cititorului de a și-o asuma.

DIAVOLUL, și scriu cu majuscule nu din simpatie, ci îi dau astfel o conotație de SEMNAL – avertizare, când a văzut ce poate face adevăratul MIT, a început o acțiune concertată de demitizare prin banalizare, îndoială etc., astfel încât vedem în zilele noastre cum s-a demonetizat noțiunea de MIT, făcând-o sinonimă cu… MINCIUNA. Da, urmăriți la televizor emisiunea Vânătorii de mituri (engleză: MythBusters) de pe Discovery. Oare ce-ar zice MIRCEA ELIADE văzând acestea? Deci, „Noi doar soclul i l-am construit: / Un soclu îngust și înalt“.

Din start, și revin la carte, autorul ne introduce în atmosfera „gării“, locul de unde pleacă și unde vin „toate comorile ale lumii“, afirmând cu tărie că «Viața este darul lui Dumnezeu și că El e lumină, speranță, frumusețe și fericire, dându-ne speranță că și în anii de tristețe sunt oameni care poartă în ei darurile demnității, misterul și strălucirea ce va veni negreșit.»

Cartea iese-n evidență la tot pasul prin polisemia limbajului, analogiile, transferurile, condensările, deplasările etc., figuri de stil pe care nu o să le exemplific pe fiecare în parte, dar, totuși, două metafore trebuie menționate clar pentru a înțelege mesajul din această carte-mesaj:

BAFTA – un surâs al Domnului când pui în practică un vis

NOROCUL – un cadou de la cel rău pentru a-l îndepărta pe cel cadorizat de drumul său

Și-ncepe cu povestirea GĂRII, acel loc al realizării SINELUI cu trecerea în NIRVANA, cu povestea copilăriei sale în care tatăl său, bun prieten cu șeful de gară de atunci, Nea Virgil zis VIRILICĂ, adică maestrul de atunci care, datorită numelui său „fecundator“ în sens simbolic, avea o relație cu o altă ELLA de pe vremea sa, fiecare perioadă având ANIMA sa, adică principiul feminin care zace în orice bărbat, așa cum există și ANIMUS, principiul masculin pe care-l găsim la orice femeie.

Jocurile pe care le jucau apropiații șefului de gară, mai ales CRUCE, se făceau într-un loc special amenajat, grupul fiind exclusivist (nu putea „juca“ oricine – nu putea fi inițiat oricine), unii venind chiar pe furiș (exemplul mahărului ce nu voia să fie văzut).

Nea COSTEL, în rolul ACARULUI PĂUN, căruia i se reproșa moartea soției, motivul fiind lipsa fecundității, rezultatul inițierilor fiind compromis. Totuși, acarul PĂUN, nea Costel, nu este marginalizat, ci este trecut la „reciclare“ și va avea un rol determinant în inițierea tânărului în momentul în care îi returnează învățăturile (cărțile), punându-i câteva în plus.

Simbolic este și gestul pe care „cealaltă“ Ella îl face când îl ajută pe tânăr să care acele cărți „foarte grele pentru un copil“.

Sugestive sunt și cele două biblioteci, cea veche și cea nouă, ca sursă de inițiere, orașul în care se află GARA (dacă nu mă înșel, este vorba despre CUGIR, deoarece se face referire la fabrica de armament), liceul cu ale sale însemne heraldice pe care-l renovează când ajunge șef, casa pe care o cumpără tataie și unde „descoperă“ acel loc plin de însemne, echerul, compasul, cele două vaze, cei doi „ochi migdalați“ – ne duce cu gândul la ROZA CRUCIENI – cavalerul îmbrăcat în alb și cu o cruce ROȘIE – TEMPLIERUL care se luptă cu GOLEMUL – atribut al RĂULUI.

Căutarea COMORII, moștenirea ancestrală a cunoașterii, unde autorul afirmă că „acolo unde e SUFLETUL se află comoara noastră“.

Cei trei COȘONI care i-au mai rămas din „comoară“ (și de ce nu au găsit ducați, dacă au săpat în cetatea medievală și nu în cea dacică) semnifică faptul că moștenirea este mai veche decât pare, milenară, nu numai medievală. Ei au fost „plantați“ la loc pentru a fi găsiți altă dată de alți copii la vremea lor, astfel asigurându-se perpetuarea.

Trecem peste delațiunea specifică și necesară din acea perioadă, care era regulă de stat și care se mai perpetuează și azi, ajungând la oraș, de la drumul care urcă spre gara de sus, la celălalt, care merge în jos și se termină brusc (de fapt, vorbim despre o stradă și o altă stradă).

ELLA, anima șefului de gară, lupta dintre cei doi, animus și anima, care duce la ARMONIA fecundă, la realizarea SINELUI.

Bafta de a fi găsit acea încăpere unde „am putut să mă pregătesc pentru oricine“ ar fi vrut să-mi facă rău, „așa cum a avut grijă să-mi aleagă cele mai bune cărți pentru hrana spiritului“. Trec peste aventura cu vânzătorii de neam (altarul neamului) și ajung în final la GARĂ, unde este locul de REALIZARE A SINELUI, și, conform spuselor autorului, „o gară nu poate fi niciodată un sfârșit“, e un punct de plecare către întreaga lume, e, prin esență, începutul.

Și autorul trebuie să mulțumească EULUI și EULUI-CEL-IMOBIL, care, renunțând la sine, prin ipsietate, se identifică cu SINELE și îi lasă IDEALULUI de EU, SUPRAEULUI, EULUI-CEL-NĂZDRĂVAN șansa de a ajunge la INDIVIDUAȚIUNE prin realizarea sinelui, deoarece, conform spuselor autorului, doar el știe să-l asculte astfel pe Dumnezeu.

Fiindcă acum, pentru întâia oară, simțeam că am ceva de împărtășit, o mențiune aparte trebuie făcută atunci când vorbim despre semnificația străzii. Acea stradă este un semnificant pas pentru cel ce aspiră la inițiere, pentru că-l determină în dorința lui de perfecționare să atingă NIRVANA.

„Au bout de la RUE qui monte“ ar putea foarte bine să sune „AM ANGANG DER STEIGENDEN STRASSE“, căci „nu doar cu mâncare se hrănește omul, ci cu orice cuvânt al Domnului“.

Și de aceea nu a mers cu avionul la ATRIBUIRE, ci din NIRVANA în NIRVANA, pentru că aceste locuri de realizare nu pot fi transcedentale deoarece ele sunt însăși TRANSCENDENȚA.

Mai poate spune cineva că nu am motive să fiu mândră de acest proiect inedit?

# # # # # # #

Patricia Lidia

Inginer, femeie și mamă în viața reală, autor de texte pentru copii și jurnalist cultural neoficial în viața virtuală...

18 Comentarii

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare