Catharsis – În căutarea entuziasmului pierdut
Avertisment: urmează cele mai personale rânduri ale mele, așa că dacă nu aveți chef să citiți văicărelile unei rezidente a realității, vă sfătuiesc să vă opriți aici.
Simt că sunt în faza aceea a vieții în care mi se oferă lămâi, doar că până mă decid eu cum să le valorific, mi se strepezesc dinții. E grav dacă până la vârsta de 32 ani nu m-am prins ce îmi doresc cu adevărat? Mă gândesc că da, mai ales că acum mulți ani, când primele scenarii demne de cărți chicklit îmi încolțeau în minte, mă imaginam cu totul altfel la vârsta asta. Wonder Woman ar fi fost mic copil pe lângă mine dacă m-aș fi ținut de planul original. Dar, evident, nu m-am ținut. De fapt, singurele constante, de-a lungul timpului, au rămas cărțile, filmele, călătoriile și prea puțini oameni. Și un vis care se încăpățânează să rămână, indiferent de vârstă: propria mea cafenea-librărie, mică și cochetă, cu rafturile dând pe dinafară de cărți chicklit și romane de dragoste, cu chai latte, tiramisu și orice cu avocado în meniu (partea cu avocado este recent adăugată în meniu și în vis). Dar asta este altă poveste.
Era o vreme când refuzam să cred că o prietenie se poate sfârși brusc, fără cuvinte. Bine, tot cam pe atunci îmi făceam prieteni cu viteza cu care azi termin de citit o carte de Guillaume Musso. Acum, îmi dau seama că am obosit: deși mobilul pare o extensie a mâinii mele, nu îmi (mai) place să vorbesc la telefon. Am zile în care aleg conștient să nu răspund (asta dacă nu cumva ești tata) sau în care sunt așa de monosilabică în răspunsuri încât, dacă nu m-ai cunoaște, probabil ți-ai imagina că sunt vreo arogantă, care nu are timp de pierdut cu oricine. Nu sunt, dar poate că spre asta mă îndrept.
Îmi vine în minte o vorbă celebră, ușor parafrazată, atât cât să se potrivească: “cu cât cunosc mai bine oamenii, cu atât iubesc mai mult cărțile”. Doar că nu este adevărat. Am iubit oamenii întotdeauna și îi iubesc în continuare, chiar dacă nu arăt mereu lucrul acesta. Problema e că iubirea, în cazul meu, vine la pachet cu niște așteptări, și până învăț să renunț la ele, prefer să îmi ofer puțin timp “departe de lumea dezlănțuită”. Dacă atunci când mi se va face dor din nou de agitație nu vei mai fi acolo, oricât de rău îmi va părea să îți pierd prietenia, cel mai probabil nu am avut-o niciodată. O fi middle life crisis, o fi paranoia, nu știu. O fi de vină faptul că nu mai am nicio plecare stabilită pentru viitorul apropiat (și doar 6 zile libere rămase din concediu). Eu îi zic oboseală, așa că perioada asta tot încerc să adorm la ore decente (cu condiția să îmi permită cartea pe care o citesc). Sper să vă găsesc tot aici când mă voi trezi odihnită și cu entuziasmul refăcut.
2 Comentarii
Comenteazasimona / June 23, 2017 la 11:47 am
“Oamenii fericiti citesc si beau cafea”…Iti suna cunoascut? Probabil ca da. Titlul unei carti in care exista o cafenea-librarie cu acelasi nume. Nu poti renunta la visul tau doar pentru ca nu s-a realizat intr-o anumita perioada de timp pe care probabil singura ti-ai impus-o. Nu suntem la kilograme pe hectar intr-un cincinal. Fii perseverenta. Totul e posibil atunci cand iti doresti cu adevarat asta. Si asta ti-o spune cineva cu 10 ani mai in varsta care crede cu tarie ca a trai asa cum simti e ceva ce iti datorezi tie insati. Daca tu nu iti rasfeti sufletul cu bucurii mai mici sau mai mari, cine s-o faca?
O zi minunata si plina de sperante iti doresc!
Miss Valery / June 23, 2017 la 12:51 pm
Draga Simona,
Imi suna foarte cunoscut, cartile lui Agnes Martin-Lugand sunt printre preferatele mele. Si da, cafeneaua din carte este croita parca dupa visul meu 🙂 Multumesc pentru cuvintele frumoase si pentru incurajari! La sperante inainte!