În mintea mea, scriitorii (și, în special, cei pe care îi citesc frecvent) sunt niște supraoameni. Sunt de înțeles, așadar, emoțiile care mă încearcă de fiecare dată când vreunul dintre ei își face anunțată prezența în România, dar și firicelul de teamă care îmi încolțește în inimă la gândul că poate, doar poate, imaginea pe care mi-am creat-o este una eronată. Agnès Martin-Lugand, autoarea care a re-definit fericirea și mi-a schimbat prioritățile din lista de citit, a fost săptămâna trecută la București, iar întâlnirea cu ea nu a făcut decât să îi dea apă la moară imaginației mele hiperactive.

Cu sprijinul celor de la editura Trei, am petrecut o oră foarte plăcută în compania lui Agnès Martin-Lugand, în Grădina Verona, într-o zi cu nesperat de mult soare. Și cum franceza nu-i ca engleza și doar foarte puțin ca româna, fără traducerea impecabilă a Nadinei Vlădescu, interviul acesta fie nu ar fi fost posibil, fie ar fi fost publicat mult mai târziu.

Cum se face că toate personajele tale principale sunt femei, anti-eroine într-un fel, de care, însă, este imposibil să nu te atașezi?

În primele mele romane am construit portrete de femei fără să mă gândesc neapărat de ce. Pur și simplu pentru că și eu sunt femeie, astfel că îmi este foarte ușor să mă pun în pielea uneia. Este adevărat că pentru personajul Yaël, de exemplu, am vrut să prezint o femeie rece, dezumanizată, o femeie robot, și să văd ce se întâmplă cu ea, cum se transformă, cum trece la un fel de trezire a simțurilor și a emoțiilor. Cititorii se atașează de aceste personaje feminine pentru că ele sunt, de fapt, niște femei normale, în sensul că au toate calitățile și defectele femeilor normale. De exemplu, Diane fumează și bea, Yaël este dependentă de telefonul mobil, deci sunt tot felul de lucruri în care ne recunoaștem cu toatele.

Mi se pare fascinant faptul că, deși nu mă recunosc în niciuna dintre tipologiile feminine din romanele tale, cu toate acestea mă identific foarte bine cu personajele.

Cred că faptul că am plasat anumite tipologii într-un cotidian pe care îl cunoaștem, chiar dacă nu ne sunt caracteristice, ne permite să ne punem întrebarea “dacă aș fi fost în locul ei, ce aș fi făcut?”. În asta constă procesul de identificare cu un personaj anume.

Știai de la început că povestea din “Oamenii fericiți citesc și beau cafea” va avea o continuare? Întreb pentru că a existat o pauză între cele două romane, timp în care ai scris o cu totul altă carte, fără nicio legatură cu acestea.

Da, știam că urma să existe o continuare încă de când am scris primul roman în care apare Diane, dar am făcut o pauză intenționată între cele două, nu am vrut să le înlănțui, să urmeze unul imediat după celălalt, pentru că am vrut să mă confrunt cu alte personaje și am vrut să ajung și la alte lucruri pe care nu le făcea Diane, adică să intru intr-o atmosferă diferită – cea a romanului pe care l-am scris între cele două. Dar știam unde voiam să ajung cu Diane în continuare și știam cum avea să se termine această poveste.

Deci s-a terminat povestea Dianei, da?

Da. Cred că am terminat cu Diane pentru că m-am săturat să trăiesc cu ea, m-am gândit că ar trebui să o las în pace, să își trăiască viața. Dar, într-o zi, o să mai dau vești despre ea prin intermediul unui alt roman, în care nu va fi personajul principal, ci doar cineva care va trece, pur și simplu, prin cadru și va spune ce s-a întâmplat cu ea și ce mai face.

Titlurile cărților tale sunt o poveste în sine. Cum îmi place mie să glumesc, sunt numai bune de folosit ca statusuri de Facebook. Ce ne poți spune despre asta? Cum le alegi? Eu, de exemplu, încep întotdeauna de la titlu. Nu pot să scriu nimic dacă nu am un titlu stabilit.

Fiecare titlu are propria poveste: unele îmi vin în timp ce scriu romanul, pe altele le găsesc la final. Îmi place ca fiecare titlu să spună o poveste, să fie o poveste în sine, de aceea toate sunt sub forma unor fraze care au verbe conjugate. A fost dificil să găsesc un titlu pentru romanul “Viața e ușoară, nu îți face griji”, fiindcă venea imediat după “Oamenii fericiți citesc și beau cafea”, care era un titlu marcant, de impact, așa că, ce am făcut? Am scris continuarea, i-am trimis textul editorului meu și, în subiectul mailului, am trecut doar atât: Oamenii fericiți – continuare. Nimic altceva, pentru că nu eram capabilă să găsesc un titlu. După aceea, mi-am adus aminte de un cântec care mi se tot derula în cap în timp ce scriam o scenă cheie din roman, un refren al unui cântec englezesc care spunea exact asta: “Viața e ușoară, nu îți face griji”. Atunci m-am gândit la Diane și la faptul că acestea ar fi putut fi cuvintele pe care să i le spună lui Declan, băiețelul irlandez, pentru a-i remonta moralul și a-l binedispune. Este ca un fel de mantră pe care Diane și-o spune în fiecare zi pentru a se simți mai bine – “Viața este ușoară, nu îți face griji”.

Cum s-au schimbat lucrurile odată cu trecerea de la auto-publicare la colaborarea cu edituri?

Lucrurile au devenit foarte diferite, mai ales, în primul rând, pentru că nu m-am mai simțit singură. Am avut o echipă în spate, am avut parte de sprijinul deplin al editurii și acest lucru mi-a permis accesul la lucruri inimaginabile la care, altfel, nu aș fi ajuns. De exemplu, faptul că mă aflu aici, că am fost tradusă în atâtea limbi, că romanele și personajele mele călătoresc în toată lumea. Mi-a deschis foarte multe uși și m-a făcut să întâlnesc foarte mulți cititori și cred că asta este cea mai importantă schimbare care s-a produs.

Dar ca stil de scriere te-a influențat în vreun fel această trecere?

Nu, nu mi s-a schimbat maniera de a scrie. Ceea ce mi-a influențat însă stilul a fost faptul că, pe măsură ce am scris mai multe romane, am căpătat din ce în ce mai multă încredere în mine și am încercat lucruri diferite. Dar nu s-a întâmplat ca urmare a lucrului cu un editor, pentru că nu aș suporta niciodată să mi se spună ce să scriu. Ceea ce mi-a permis să evoluez a fost strict încrederea pe care am căpătat-o scriind. Sunt asemenea unui un muzician care repetă în fiecare zi la instrumentul la care cântă, devenind astfel din ce în ce mai îndemânatic. Cu cât scrii mai mult, cu atât stilul tău se îmbunătățește și cu atât lucrul asta te duce mai departe.

Există cafeneaua* din carte? Poate fi vizitată de cei care ajung la Paris?
*Oamenii fericiți citesc și beau cafea este numele cafenelei literare pariziene deținute de Diane.

Există o cafenea literară în Paris, nu este cea din carte, dar este cea care m-a inspirat, se află pe Rue Vieille du Temple și se numește “La Belle Hortense”. Obișnuiam să mă duc acolo când eram studentă, iar atunci când am început să scriu povestea Dianei mi-am adus aminte de cafeneaua asta. Deci există la Paris cafenele similare cu cea din “Oamenii fericiți citesc și beau cafea”.

Cât de implicată ești în adaptarea cinematografică a cărții “Oamenii fericiți citesc și beau cafea”? Cine ți-ai dori să interpreteze rolurile principale în film?

Nu, îmi interzic să mă gândesc la actori sau actrițe care ar putea juca în film, pentru că aș vrea să fie o surpriză și pentru mine. Nu știu cine ar putea să fie Diane sau Edward, nu vreau să îmi imaginez pe cineva anume. E adevărat, sunt implicată în adaptarea cinematografică, în sensul că am un drept de consultanță asupra scenariului, dar fiind o co-producție americano-franceză, deci ceva ce necesită mult timp și se desfășoară la distanță, cred că cel mai bine ar fi să îi las pe ei să își facă treaba.

Ce urmează? La ce să ne așteptăm din partea ta?

Da, există germenele unui viitor roman, s-au deschis cumva ușile pentru două noi personaje în mintea mea. Trebuie să văd ce se întâmplă mai departe. Ceea ce mi-aș dori foarte mult este să continui să scriu; îmi țin pumnii strânși că voi continua să scriu pentru mult timp și că cititorii mei îmi vor rămâne alături și vor fi mulțumiți de cărțile mele.

Și da, titlul va respecta modelul binecunoscut.

Știu că alegerea unei singure cărți este o adevarată provocare, dar care este primul titlu care îți vine în minte și care a lăsat o impresie puternică asupra ta?

(după o perioadă de gândire): John Green – Sub aceeași stea (carte apărută în România tot la editura Trei, cea care a publicat și care va publica în continuare cărțile lui Agnès).

Răspunsul este mai scurt decât celelalte pentru că îmi închisesem deja reportofonul, dar tot nu mă înduram să o las să plece pe Agnès și să se pregătească pentru întâlnirea cu cititorii. Ar fi fost cea mai in măsură să îmi răspundă cu “Îmi pare rău, sunt așteptată”, dar, cum spuneam, scriitorii sunt supraoameni și nu se lasă agasați așa ușor de niște bieți muritori care nu cunosc noțiunea timpului.

Traducere: Nadine Vlădescu

Puteți urmări lansarea cărții aici.

Cărțile lui Agnes sunt disponibile la Elefant, aici, la Libris, aici, sau pe situl editurii Trei, aici.

#agnes martin-lugand #club de carte #editura trei #featured #gradina verona #interviu #oamenii fericiti #viata e usoara