Greşeala fatală, de Sophie Hannah (fragment în avanpremieră)

de / April 10th, 2017 / 420 vizualizari

Editorialistul Damon Blundy a fost ucis. La interogatoriu este adusă Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viaţa lui. Evident, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. N-are idee de ce ar folosi un criminal cuţitul astfel încât să nu curgă nicio picătură de sânge, nici de ce asasinul a mâzgălit anumite cuvinte pe pereţi şi nici de ce ea însăşi… a fost atât de aproape de scena crimei.

„Puţini scriitori o pot egala pe Sophie Hannah la intrigi ingenioase şi răsturnări ca într-un montagne-russe.“ 
Daily Express

„Un fel de Agatha Christie în cea mai reuşită formă a ei, dar actualizată pentru epoca Twitterului şi a întâlnirilor online, cu toată frumuseţea şi ticăloşia lor.“ 
The Independent

UN NOU ROMAN PALPITANT DE LA REGINA THRILLERULUI PSIHOLOGIC
ÎN CURÂND LA EDITURA NEMIRA.

Cartea este disponibilă la COMANDĂ pe situl editurii aici >>

Greşeala fatală, de Sophie Hannah (fragment în avanpremieră)

– Decât, a spus detectivul Simon Waterhouse.

S-a întors cu spatele spre literele roşii de pe peretele biroului lui Damon Blundy. Nu mai suporta să le privească, probabil citise acele cuvinte de cel puţin o sută de ori de când sosise la numărul 27 pe Elmhirst Road: „NU ESTE MAI PUŢIN MORT“.

– Decât? a repetat Sam Kombothekra.

– Da. Ăsta e cel mai important cuvânt. Un „decât“ absent. Nu-l vezi.

– Adică…, a rostit Sam, apropiindu-se de perete, ca să-l inspecteze mai bine. Tu îl vezi?

– Nu, a zâmbit Simon observându-i nedumerirea. Pentru că nu-i acolo.

Nici cadavrul lui Damon Blundy nu mai era în încăpere, fusese luat. Fusese fotografiat, examinat şi mutat. Cu toate acestea, scaunul de la birou nu părea gol; încă mai persista acolo ideea aproape concretă a unui om mort. Era ilustrarea perfectă a crimei, şi-a spus Simon: cineva odată prezent, care acum este absent. Un spaţiu în care ar fi trebuit să fie o persoană, o lipsă perceptibilă. Simon îl vedea pe decedatul Blundy la fel de clar în mintea sa, ca şi cum s-ar fi aflat încă acolo, întins şleampăt pe scaun. Cu banda adezivă pe faţă, cu un cuţit lipit de gură… Imaginea era la fel de grăitoare pentru Simon cum era şi acel „decât“ care lipsea de pe perete.

Ca întotdeauna, era mai interesat de ceea ce îşi imagina, decât de ceea ce vedea. Obiectele rămase în încăpere – pila pentru cuţite, cutia de vopsea roşie, pensula – nu îl mai interesau. Nici măcar fotografia pe care i-o trimisese criminalul lui Damon Blundy, parola desenată pe o foaie de hârtie A4 şi lăsată lângă laptopul lui Blundy, pentru a se asigura că poliţia avea să găsească e-mailul cu fotografia… Simon ar fi fost încântat să poată petrece zile întregi cumpănind înţelesul acestor două elemente combinate, însă nu simţea nevoia de a le mai privi. De ce să-şi piardă timpul? Sam şi restul echipei puteau să analizeze tot ce se vedea, în timp ce el privea în spatele şi dincolo de lucrurile văzute, încercând să desprindă din umbre motivele ascunse, înverşunarea şi ura.

– Înţeleg ce vrei să spui. Un „mai puţin“ presupune un termen de comparaţie.

Sam părea uşurat că-i dăduse, în sfârşit, de capăt.

– Însă nu e mai puţin mort decât… ce? a rostit Simon. Persoana care a scris cuvintele astea ştie răspunsul şi a preferat să se exprime criptic, în loc să ne spună şi nouă secretul. Ceea ce înseamnă fie că vrea ca noi să ne dăm seama singuri, fie că vrea să dăm greş. Iar dacă dăm greş, el scapă nepedepsit şi demonstrează că e mai inteligent decât noi.

– Şi dacă reuşim?

– Atunci o să intre la închisoare pentru crimă.

– Poate, a răspuns Sam. Toate… elementele astea stranii pot fi indicii legate de ceva – de motivul crimei, eventual, sau poate de Damon Blundy –, însă nu neapărat de identitatea criminalului.

– Glumeşti, nu? Cu o scenă a crimei ca asta – Simon a făcut un gest prin care a cuprins toată încăperea –, motivul crimei are să fie la fel de unic precum o amprentă. Imediat ce o să ne dăm seama de ce, o să ştim şi cine.

Dar când? Simon simţea cum începea să-l înfierbânte nerăbdarea şi era de-abia prima zi a investigaţiei.

Faptul că nu ştia rezolvarea îi dădea întotdeauna o stare şi o dispoziţie groaznice, în special imediat după comiterea crimei. Dezamăgirea din momentul în care ajungea la locul faptei şi nu reuşea să rezolve pe loc enigma, sentimentul de eşec, teama că nu avea să descopere niciodată adevărul dacă nu-l găsea în următoarele cinci minute… Se agăţa de speranţa că într-o bună zi avea să i se întâmple, că avea să se transforme în realitate acel scenariu la care visase dintotdeauna: că avea să aibă o revelaţie în acele câteva minute preţioase de dinainte ca actorii, mai mici sau mai mari, implicaţi în situaţie, să înceapă să-şi croncănească minciunile.

S-a dus lângă una dintre bibliotecile supraaglomerate ale lui Damon Blundy, a scos pe jumătate o carte necartonată, cu cotorul albastru – P. G. Wodehouse – şi apoi a împins-o la loc. Vederea atâtor cărţi îl făcea pe Simon să se gândească la ceea ce însemna statutul de autor.

– Criminalul ăsta a investit o groază de timp şi de efort în planificarea şi punerea în practică a planului său. E mândru de ce a făcut. Nu ar vrea ca noi să ne dăm seama de ce, fără a afla şi cine – ar simţi că altcineva, un necunoscut fără niciun merit, şi-ar asuma opera lui.

– Deci vrea să fie prins?

– Nu aş spune chiar asta.

Îl deranja că Sam îi trata toate teoriile aiuristice ca pe nişte fapte cât se poate de reale. Era prea orgolios ca să spună „habar n-am dacă am dreptate, toate astea sunt simple presupuneri“, aşa că i-a răspuns:

– Nu vrea să fie prins, nu, dar e pregătit în caz că îl prindem. Nu s-ar mai obosi cu toate detaliile criptice dacă nu ar vrea să ne dea ocazia de a rezolva enigma, oricât de slabe şanse crede că avem. Nu e deloc distractiv pentru el să fie mai deştept decât noi, dacă nu există o competiţie reală.

– Nu ne-ar fi putut dovedi şi mai repede că e mai deştept decât noi, dacă nu ne-ar fi lăsat niciun indiciu? a întrebat Sam.

Simon a încuviinţat din cap. Avea dreptate.

– Dar îşi doreşte şi recunoaştere – atât a nemulţumirilor, cât şi a inteligenţei lui. Deci poate că vrea, de fapt, să fie prins, poate că m-am gândit eu greşit şi scăparea fără pedeapsă ar fi pentru el doar premiul de consolare. Sau poate că ar fi la fel de mulţumit cu oricare deznodământ: are de câştigat în ambele situaţii. Fie suntem prea proşti ca să-i putem interpreta indiciile şi scapă neprins – ceea ce i-ar gâdila teribil orgoliul –, fie are consolarea că poliţia şi mass-media îşi concentrează toată atenţia asupra cauzei sale, oricare ar fi ea – politică sau personală.

– Politică? a întreba Sam cu surprindere.

– Da, motivaţia poate foarte bine să fie una politică, i-a răspuns Simon. Am tot citit editorialele lui Damon Blundy din Herald. Părerile lui au enervat un număr imens de oameni: femei, evrei, musulmani, atei, cei din tabăra pro-viaţă, pe cei de stânga, pe cei de dreapta, jurnalişti, proprietari de câini – ce mai, chiar pe toată lumea. Cineva o să trebuiască să citească fiecare cuvânt publicat vreodată de tipul ăsta şi toate comentariile postate de cititori. Probabil o să găsim cel puţin 500 de oameni care au ameninţat c-or să-l omoare.

– Eu am presupus că e ceva personal. Toate chestiile astea ciudate de la scena crimei…

Şi-a trecut uşor mâna înmănuşată pe deasupra tonomatului muzical din faţa lui. Era impresionant. Simon nu mai văzuse niciodată un tonomat de aproape. Dacă ar fi fost Sellers de faţă, ar fi propus să aleagă pe rând nişte cântece.

– Şi dacă toate chestiile criptice nu sunt decât o perdea de fum? a continuat Sam. Ca să pară că fiecare indiciu înseamnă ceva, de fapt neînsemnând nimic?

Ideea asta i-a întors lui Simon stomacul pe dos: o semnificaţie falsă, special pusă în scenă. Era o posibilitate pe care nu se îndura să o ia în considerare, cu atât mai puţin să o discute, însă acum, fiindcă Sam o adusese în discuţie, trebuia să-şi învingă fobia şi să-i răspundă.

– Nu. Dacă ucigaşul ar fi vrut să ne trimită după cai verzi pe pereţi, ne-ar fi lăsat un indiciu menit să ne deruteze: cuvintele de pe zid sau fotografia… Unul, nu atât de multe. Vopseaua, pensula, pila pentru ascuţit… Sunt prea multe ca să fie false. Şi ştim sigur că unul dintre lucrurile pe care ni le-a lăsat e veritabil: parola pentru laptop. Ne-a ajutat să intrăm în căsuţa de e-mail a lui Blundy. Vrea ca noi să ştim că l-a cunoscut pe Blundy suficient de bine încât să-i ştie parola.

– Sau l-a forţat sub ameninţarea cuţitului să i-o spună, după ce l-a imobilizat pe scaun, a răspuns Sam.

– E posibil. Dar nu foarte probabil. Criminalul ne demonstrează că este expert: în ceea ce-l priveşte pe Blundy, în ceea ce priveşte parola computerului său, motivul pentru care a meritat să moară. Se dă mare. Uită-te un pic în jur: toată camera asta e o mare laudă de sine, sub forma scenei unei crime. El ştie totul, noi nu ştim nimic. Sau ea ştie totul.

– Crezi că e o femeie?

– Am spus eu asta? Adevărul e că persoana care e cel mai probabil să-i ştie parola este soţia lui, nu?

– Da? Dacă pui o parolă pe laptopul pe care îl foloseşti acasă nu înseamnă că-ţi protejezi intimitatea în primul rând faţă de cei care stau cu tine în casă?

– Cât mai durează până o să pot vorbi cu ea? a întrebat Simon.

Sam s-a uitat spre uşa deschisă a biroului.

– N-are niciun rost ca vreunul dintre noi să încerce să stea de vorbă cu ea până nu e în stare să lege două cuvinte.

Hannah Blundy era cu două etaje mai jos, în subsolul transformat în bucătărie şi sală de mese, cu poliţista care se ocupa de familiile celor decedaţi. Descoperise trupul neînsufleţit al soţului ei la ora 10:30 în dimineaţa aceea, când îi adusese o cană cu ceai care nu mai ajunsese întreagă în încăpere. Hannah nu se calmase încă suficient pentru a le putea spune ceva util, dar, judecând după haosul de pe palier, se părea că ajunsese în capul scărilor, îl văzuse pe Damon aşezat în dreptul cadrului uşii, ucis şi lipit cu bandă adezivă de scaun; scăpase cana cu ceai pe loc.

Era în stare de şoc. Sau totul fusese aranjat pentru a părea că este în stare de şoc, de către persoana care aranjase cu atâta grijă şi restul scenei crimei. Simon voia să ştie care dintre variante era cea adevărată.

– Dacă Hannah Blundy şi-a ucis soţul cu calm, metodic şi apoi a pus în scenă căderea nervoasă la care am fost martori când am sosit…, s-a întrerupt Sam, clătinând din cap. Aproape că ar merita să scape nepedepsită, dacă a reuşit să joace totul atât de bine. Nu vorbesc serios, a adăugat el în grabă.

– Oricine poate să plângă şi să se prăbuşească pe podea, a spus Simon, cu toate că de fapt nu s-ar fi putut imagina pe el însuşi reuşind vreodată să se manifeste atât de deschis în public, oricât de nefericit ar fi fost. În special o ucigaşă înconjurată de poliţişti, înspăimântată că aceştia ar putea să-i ghicească jocul.

– Nu cred. Nu o văd de Hannah Blundy ca pe o criminală.

– Eu o văd. Dacă ar trebui să pun în clipa asta un pariu legat de identitatea criminalului, aş paria pe ea.


Traducere de Ioana Văcărescu

Cartea este disponibilă la COMANDĂ pe situl editurii aici >>

# # # # #

Serial Readers

The Club Of Serial Readers este locul in care te intalnesti cu prietenii tai sau cu alti pasionati de lectura si discuti despre cele mai citite carti, cele mai interesante povesti.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare