Florin Bican: “Literatura pentru copii trebuie făcută din perspectiva copiilor”

de / March 29th, 2017 / 1,710 vizualizari

În urmă cu mai mulți ani am avut ocazia să îl cunosc pe scriitorul Florin Bican în cadrul unei lansări pe care acesta o avea la Timișoara. L-am reîntâlnit la a treia ediție FILTM (Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara), ocazie cu care am schimbat câteva impresii despre literatura pentru copii, atelierele de scriere creativă și importanța întâlnirii copiilor cu scriitorii contemporani.

Florin Bican este un fenomen și un om fenomenal, plin de viață și umor. Are un simț al ironiei și autoironiei fin și spumos, de unde rezultă glume neaccesibile oricui. Dar când vorbește despre citit și copii, devine serios și grav, semn că e un subiect important pentru el. Și cum literatura contemporană pentru copii și tineri este prioritatea mea, nu am putut să nu încerc să îl descos și să îmi lămuresc curiozitățile și dilemele. Și îi mulțumesc pentru disponibilitate și amabilitate.

Domnule Florin Bican, din perspectiva copiilor, cum fac ei diferența între omul care scrie, organizatorul de evenimente culturale și organizatorul de ateliere creative pentru copii?

Dacă privim totul din perspectiva copiilor, putem ajunge la un echilibru între cele 3 abordări. În primul rând, literatura pentru copii trebuie făcută din perspectiva copiilor. E drept, copiii au o viziune foarte strictă asupra modului în care trebuie făcute lucrurile. Țin minte că la o întâlnire cu niște copii pe care am avut-o cu Adina Popescu și Laura Grünberg, s-a ivit întrebarea, firească, dar nu știu cum am ajuns la ea, cum își imaginează copiii că ar trebui să arate un scriitor. Voiam să aflăm în ce proporție ne conformăm viziunii lor asupra unui scriitor. Și am aflat că s-ar fi așteptat ca scriitoarele să fie îmbrăcate în rochii de seară, iar scriitorii, în costum. Niciunul dintre noi nu ne conformam, dar cu toate acestea aveam o discuție foarte plăcută și productivă, dar acuma, pornind de la această perspectivă, probabil în mintea unui copil, care se așteaptă ca o scriitoare să fie în rochie de seară și scriitorul în costum, atunci când scriitoarea vine în blugi, cum era Adina Popescu, și în necostum, cum eram eu, se produce un decalaj creator care le pune sub semnul întrebării niște așteptări și ajung la concluzia că nu toate lucrurile din viață se conformează așteptărilor lor.

Și de unde credeți că vin aceste așteptări ale lor?

Cred că sunt expuși de mici unor clișee. Și ar fi imposibil să identificăm toate sursele, pe de-o parte aud de la școală cum trebuie să fie lucrurile, aud de la părinți, apoi văd la televizor, că nu-i putem feri de televizor. Un copil, de când este el foarte mic, este supus acestui deziderat: „nu este frumos să…” adică, este frumos să faci anumite lucruri și nu e frumos să faci altele: „fii cuminte!“, „nu se face așa ceva!“, „trebuie să…“ Știu din propria mea experiență, mi-am dat seama că băiețelului meu de 3 ani îi spusesem, pe parcursul unei zile, de zeci de ori „NU“. Și nu știu cum, cred că printr-un accident, mi-am dat seama că vorba cea mai frecventă pe care a auzit-o el în ziua aia și în celalalte zile a fost „NU“! Deci de acolo vin clișeele, copiilor li se spune de niște persoane pe care ei le acceptă ca autorități, ca referință, de către adulți – și în ochii unui copil un adult este omnipotent și de aceea ei își doresc să se facă mari, să fie și ei omnipotenți. Poate că noi, adulții, suntem și foarte buni când vine vorba să ne mascăm această lipsă de omnipotență, pe copii îi convingem și atunci ei cresc așteptându-se ca lucrurile să se desfășoare după un anumit tipic și când nu se întâmplă așa, copiii bănuiesc că s-a produs o aberație și sunt dezorientați. Eu cred că ar trebui să li se spună că în viață lucrurile sunt așa cum sunt și atunci când li se spune că lucrurile trebuie să fie într-un fel, să nu o ia de bună și să se gândească și de ce, pentru că foarte mulți adulți care le spun copiilor cum trebuie să facă lucrurile și de ce trebuie să le facă într-un fel, dacă ar fi întrebați sau rugați să expună motivele pentru care lucrurile stau într-un anumit fel, ar rămâne descoperiți. Avem niște copii care sunt educați să nu se poată proteja de clișee.

Și în ce măsură este de datoria părinților sau a școlii să elimine aceste clișee sau cum pot fi eliminate aceste clișee? Copiii citesc, deși toată lumea spune că ei nu citesc.

Am avut experiența asta, recunosc smerit că am spus și eu o vreme „copiii nu citesc“, pentru că asta auzeam în jurul meu și am întâlnit copii care nu citeau și am extrapolat și fără nici o altă dovadă am tras concluzia că ei nu citesc. Și apoi am văzut copii care citeau, și mulți, și citeau responsabil, înțelegeau ce citeau, puteau vorbi despre ce citiseră. Așa că nu știu ce am putea să facem… să-i lăsăm să citească și să le dăm îndrumări despre cum trebuie citit și cum trebuie explorată o carte, dar din păcate multor copii li se spune ce trebuie să caute într-o carte și rezultatul acestei căutări este de fapt descoperirea persoanei adulte care îi îndrumă să găsească un anume lucru și copilul nu găsește că sunt foarte mari diferențele, nu? Ar fi periculos să nu fie așa. Deci cum să te aștepți tu, adult, ca un copil să găsească într-o carte ce ai descoperit tu ca adult? Dimpotrivă, lasă-l să citească și îți poți îmbogăți tu orizontul și percepția asupra acelei cărți, aflând ce a descoperit copilul. Dacă ei ar fi încurajați să abordeze cărțile așa, cred că s-ar elibera și de aceste clișee, dar părinții și profesorii în cele mai multe cazuri intervin dictatorial, încercând să modeleze percepția copilului în funcție de rigorile vârstei adulte. Și dau un singur exemplu. Asta cred că l-a ucis pentru copii pe Ion Creangă, un scriitor căruia orice calificativ i-aș atribui mi se pare insuficient, mi se pare mai mult decât admirabil, este fascinant, este ideal pentru copii, dar când copilul ăla ajunge să citească Amintiri din copilărie, de pildă, la școală și i se spune că este o operă în care descoperă Oglinda satului (pentru că toți am auzit astfel de aberații), poți fi sigur că l-ai pierdut ca cititor… și dacă până și Capra cu trei iezi este prezentată ca o pildă morală care îl îndeamnă să își asculte părinții, ratează textul cu totul, atunci copilul ăla nu o să mai revină la text niciodată. Eu l-am descoperit pe Creangă, din păcate, ca adult, și îmi pare rău și acuma de bucuria pe care aș fi avut-o citindu-l în copilărie, dar îl citeam prin această grilă, mi se părea că trebuie să urmăresc detaliile realiste.

Copilului i se cere să urmărească aceste detalii pentru că în manualele de la școală are ca itemi „Reproduceți din text oglinda satului“…

Exact. Și atunci cum să ne așteptăm noi ca după un asemenea tratament copilul să fie liber de clișee? Ca să scape de o presiune a adultului, copilul va spune ce așteaptă adultul, dar nu va gândi nici măcar cu inima lui, nu va procesa ce citește și în această negociere a copilului cu adultul este sacrificat textul și copilul se vede depozitarul unor clișee preluate de-a gata și devine o victimă.

Și nu ar putea fi o problemă și limbajul? Nu le este mult mai greu accesibil copiilor (majoritatea copiilor stau la oraș acum și limbajul este unul arhaic, plin de regionalisme)? Știu că în străinătate se poartă acum rescrierea textelor într-un limbaj mai contemporan, dacă pot zice. Ar fi o soluție să îi apropiem pe copii în felul acesta?

Nu cred, ar fi o altă formă de clișeizare, dar eu țin minte din copilăria mea și am observat și la alți copii cât sunt de fascinați de cuvinte noi, de cuvinte pe care nu le cunosc, de cuvinte care sună ciudat, întreabă, bineînțeles, dar de cele mai multe ori tratează cuvântul ăla ca pe o jucărie și în felul acesta li se îmbogățește și vocabularul; dacă le rescriem un text în cuvintele pe care le cunosc, gândiți-vă la absurditatea situației: eu cunosc, să spunem, 10 cuvinte și trebuie să înțeleg un text care are 25 de cuvinte, așa că restrângem cele 25 de cuvinte la cele 10 pe care le cunosc. Păi cum să mai progresăm așa?

Mai există acum o modă, recent adoptată și la noi, nu numai de a rescrie operele, ci și de a restrânge textele, mai ales a marilor clasici.

Nu numai la noi și, bineînțeles, o rescriere responsabilă e un lucru bun. Țin minte când am citit prin clasa a V-a povestirile după piesele lui Shakespeare, ale lui Charles si Mary Lamb. Erau rescrise, dar erau rescrise cu har, recreau exact tensiunea din textul original, nu am nimic împotriva unei rescrieri responsabile, dar o rescriere care nu vrea decât să faciliteze înțelegerea copilului prin restrângerea textului original nu este, cred responsabilă; sunt de acord cu o rescriere creativă, dar nu cu idiotizarea textului. Și această idiotizare se practică, din păcate. Este ca și cum ai dilua un text.

Am o întrebare poate stupidă, dar a venit de la un copil, și nu am știut răspunde: de ce nu sunt cadrele didactice din învățământul preuniversitar și scriitori? Majoritatea scriitorilor care scriu pentru copii nu lucrează în învățământul preuniversitar. Sunt prea încorsetați de programa școlară, sunt prea angrenați în treaba de zi cu zi ca să poată să și imagineze?

În primul rând, întrebarea este puțin restrictivă, pentru că nu numai cadrele didactice nu sunt într-un procent impresionant scriitori, dar nici oamenii care practică alte meserii. Însă pentru un cadru didactic, în primul rând trebuie să existe chemarea asta, harul de a fi scriitor. E drept, cunosc puțini scriitori care sunt și profesori, mă gândesc acuma la Ioana Nicolaie, la Horia Corcheș, la Laura Grünberg. Și eu am fost o vreme profesor, dar am dat bir cu fugiții, însă recunosc că îmi puteam permite să folosesc chemarea de scriitor la întâlnirile cu copiii și era destul de productiv, dar nu ne putem aștepta ca toți profesorii să fie și scriitori sau toți scriitorii, profesori. Un scriitor s-ar simți încorsetat de o programă riguroasă și cu niște obiective care nu sunt neapărat de natură academică, există și cazul de profesori de literatură, hai să spunem de română, care n-au niciun fel de sensibilitate față de textul literar, îl predau ca pe o problemă de matematică.

Trecând la partea de ateliere de creație, tabere de creație… cum simt copiii acele momente? Cum le trăiesc ei? Sunt mai dezinvolți decât la școală, se lasă în voia imaginației și pun pe foaie chiar ceea ce gândesc?

Dacă reușești să le transmiți mesaje, și la întâlnirile la care am participat atât colegii mei, cât și eu, am reușit acest lucru, mesajul că e voie să spună ce gândesc, atunci se lasă în voia imaginației și vin cu niște lucruri absolut surprinzătoare. Am observant fenomenul foarte interesant în care aceiași copii acționau cu totul diferit dacă la atelier participau și cadrele didactice și în absența acestora erau alți copii, care se lăsau conduși de… nu i-aș spune neapărat de imaginație… de niște asociații libere, al căror potențial îl vedeau și îl urmăreau.

Ați urmărit evoluția copiilor de-a lungul timpului, care au început într-o tabără la un moment dat? Ați avut oportunitatea să-i vedeți cum au evoluat în timp?

Câțiva continuă să scrie, să publice texte în reviste, dar taberele de creație și atelierele pe care le facem în școli sunt totuși două lucruri diferite. În taberele de creație ale editurii Arthur stăm o săptămână cu un grup de copii care au ajuns acolo în urma unei selecții pe baza textelor pe care le-au trimis, deci sunt niște copii oarecum confirmați, sau talentul lor e confirmat, și se bucură, ca parte a premiului, de publicarea într-un volum colectiv. În școli mai rar am putut urmări dezvoltarea consecventă a acestui fenomen, dar nu mă îndoiesc că sunt copii care nu au participat la niciun atelier de creație sau în nicio tabără și pe viitor vor deveni scriitori. Un episod care mă întristează de fiecare dată când mi-l amintesc este cel al unei fetițe din clasa a VI-a de la o școală de lângă București, unde eram profesor, dar nu profesor de limba română. După facultate am predat limba rusă și profesoara ei de română a venit cu un caiet, rugându-mă să arunc o privire, pentru că ei i se păreau niște texte geniale, dar era profesoară de vreo 20 de ani și nu mai știa dacă textele erau chiar geniale sau, din cauza faptului că se plafonase în cei 20 de ani de predare într-o școală de țară, orice text cu un anume grad de coerență i se părea genial, iar eu eram proaspăt ieșit de pe băncile facultății și se aștepta să am o opinie mai limpede. Și am citit textele și erau geniale – adică nu mă așteptam să găsesc așa ceva la o fetiță de la țară, lipsită de posibilități materiale (știu că era singura casă neelectrificată din comună și fetita asta, la lampă, la lumânare, folosea compunerile date de doamna profesoară ca un pretext să scrie poveștile ei. Astfel se achita și de temă, dar făcea și literatură, iar confirmarea finală a venit când (asta era prin anii ´80) am trimis compunerile ei prin cineva la redacția revistei literare „Luceafărul“. Cred că se știe ce greu era să publici pe vremea aia în presa comunistă, iar redactorul la care au ajuns era poetul Cezar Ivănescu și a avut aceeași reacție de surpriză și de apreciere și i-a considerat textele geniale și i-a dedicat acestei fetițe și textelor ei o pagină întreagă în Luceafărul, după care am început să strâng cărți, să-i rog pe prieteni care aveau cărți să-i ducem cărți ca să citească, era și orfană de tată, deci era o situație foarte, foarte grea. Nu a durat 2 luni și fetița nu a mai scris nimic, a devenit foarte obraznică, se afișa peste tot cu pagina din revista Luceafărul cu textele ei și de atunci n-am mai auzit de ea și îmi pare foarte rău. E un fenomen și exact asta vreau să spun, un fenomen care mă tem că nu-l pot explica și nu-l pot interpreta. Excludem și posibilitatea plagiatului, pentru că fetița asta n-avea de unde să plagieze, n-avea pur și simplu acces la literatură, n-avea radio sau televizor, deși nu știu la ce i-ar fi folosit radio sau televizorul în vremea respectivă, dar este totuși o dovadă că fenomenul ăsta literar poate acționa asupra unui copil, dar n-am mai reîntâlnit în vreo publicație de atunci.

Cum reacționează copiii la un scriitor contemporan? Majoritatea sunt obișnuiți din manuale, din pozele de pe pereți din școli cu Ion Creangă, Mihai Eminescu, Sadoveanu…

Da, noțiunea de scriitor le este destul de ușor accesibilă. Atâta vreme cât scriitorul e mort, e ok, dar ideea că există și astăzi scriitori și că sunt vii îi derutează inițial. Povestea o învățătoare de la o clasă din Cluj, unde m-am întâlnit cu elevii, că la o săptămână, două după întâlnire, unul dintre elevii care participase la această întâlnire a venit plângând ca să-i spună că bunicul lui l-a întrebat ce scriitor îi place și el a spus Florin Bican și bunicul a spus ”Păi ăsta nu e scriitor, că n-am auzit de el” și copilul a spus ”Ba este, că m-am întâlnit acum 2 săptămâni cu el la școală” și bunicul a spus ”Păi, dacă nu e mort, nu e scriitor!” și-mi dau seama cât de frecventă e această abordare. De fapt, în tulburătorul lui poem ”Poezia sau viața”, Andrei Bodiu cristalizează exact această situație cu profesoara care îi tulbura pe copii spunând că există scriitori și în ziua de astăzi, care scriu, sunt activi și un scriitor nu trebuie să fie neapărat mort ca să fie scriitor. Recunosc, am fost uimit să constat această reacție direct, la foarte mulți copii li se pare că proba care trebuie să o treacă cineva pentru a fi scriitor este să moară.

Și după ce trec de etapa asta, când își dau seama că de fapt scriitorul din fața lor trăiește și îi scriitor, cum îl abordează? Fiind copil, aveam atâtea întrebări pe care le-aș fi pus scriitorului pe care-l studiam la școală. Sunt curioși? Vor să afle mai mult?

Sunt foarte curioși, într-o discuție liberă întrebările lor sunt fascinante. La întâlnirile de la clasă pe care le am avut cu colegii mei scriitori în cadrul școlilor, copiii veneau cu seturi de întrebări primite de la cadre didactice, în diferite zone ale țării, în școli diferite: ”ce vă inspiră?” Clișeele, exact clișeele despre care am vorbit la începutul acestei discuții, dar dacă stai cu ei de vorbă într-un cadru mai puțin formal sau neoficial, întrebările devin dintr-o dată mult mai profunde, mult mai intime, mult mai sincere. Copiii nu se jenează să recunoască, vorbind despre o carte, că nu au înțeles un lucru și să întrebe de ce, pe când într-un cadru oficial li se pare că e rușine să nu înțelegi!

Sau le e teamă de repercusiuni.

Probabil că se întâmplă și asta. Am avut privilegiul de a fi supus unor întrebări foarte îndrăznețe, indiscrete, unor reproșuri chiar ”De ce eroul nu a făcut așa? Pentru că eu, în locul lui, așa aș fi făcut!” ceea ce e o întrebare minunată, pentru că poți să-i spui de ce a făcut eroul altfel decât ar fi făcut el și poți să-l încurajezi pe copil să urmeze pașii acțiunii pe care ar fi întreprins-o el, să vadă unde-l duce și de cele mai multe ori copilul își dea seama dacă ar fi făcut așa cum l-a îndemnat inima, n-ar fi ieșit bine și de atunci se va gândi de fiecare dată ”Dacă fac așa, care va fi mutarea următoare?”, ca la șah, și atunci se gândește de două ori înainte de a pune sub semnul întrebării un anumit curs al acțiunii, dar pentru asta trebuie învățat să gândească singur și nu „că așa am vrut eu“.

Bun, ei citesc, dar ce citesc? Că acum aveți pulsul realității, ce citesc copiii?

Cam tot ce apare, mai puțin Ion Creangă. Asta e obsesia mea cu Ion Creangă. Sper că Ion Creangă să revină în manual ca scriitor de voie, nu ca figură impusă. Ei citesc cam tot ce dă târgul, cum se spune, citesc și pot să vorbească despre ce au citit, citesc Vrăjitorul din Oz și au păreri. Am menționat Vrăjitorul din Oz pentru că eram la clasa a II-a într-o școală de cartier din Ploiești, unde un coleg cu care participam la această întâlnire i-a întrebat ce cărți au citit și ce cărți le-au plăcut sau nu le-au plăcut, asigurându-i că e ok să nu-ți placă o carte, dar că ar trebui să spui și un motiv pentru care nu ți-a plăcut. Și un băiețel, repet, din clasa a II-a, a spus că lui i-a placut Vrăjitorul din Oz că era cu magie, și colegul meu i-a atras atenția că magia din Vrăjitorul din Oz era contrafăcută, după care și-a dat seama și a spus ”Am vrut să spun că…”, vrând să explice termenul de contrafăcut pe care bănuia că nu-l știe copilul și băiatul ăsta din clasa a II-a i-a spus, privindu-l în ochi: „Era un impostor!”. Poate că e un caz rar, dar în același timp e și o dovadă că acest copil înțelesese foarte bine despre ce era vorba și cred că dacă îi lăsăm și vorbim cu ei, măcar dăm impresia că discutăm de la egal la egal, nu că eu sunt magistrul care am înțeles tot, care am citit și am înțeles tot. Îi încurajăm să citească în asemenea fel încât să ajungă la o înțelegere superioară.

Ca de final, ce sfat le-ați da părinților din perspectiva asta? Pentru că și părinții au un rol foarte important!

Mai că-mi vine să spun „din păcate“. Sigur că da, nu putem lăsa copiii de capul lor, dar cred că părinții ar trebui să aibă o licență ca să discute cu copiii lor despre cărți sau să-și dea cu părerea. Sună dictatorial, dar am văzut cazuri de mutilare spirituală de care sunt responsabili părinții. La o școală, la o întâlnire cu copiii care a fost foarte productivă și plăcută, discutam despre cartea mea Și v-am spus povestea așa, trei părinți nu și-au lăsat copiii să participe, invocând motive diferite chiar în fața conducerii școlii, care s-a lămurit că părinții nu știau despre ce vorbesc și le-a dat permisiunea să-și retragă copiii, dar nu a împiedicat întâlnirea. Unul dintre pretexte era că nu sunt de acord copiii lor să studieze o carte scrisă în secolul trecut, ceea ce dovedea clar că părintele nu citise cartea, altul obiecta că nu e de acord ca fiul sau fiica lui să vorbească despre o carte care tratează basmele tradiționale moderniste, deci opusul plângerii anterioare, iar o mămică a spus că nu e de acord ca fiica ei să participe la o întâlnire pentru discutarea unei cărți pe care nu a recomandat-o ea. Deci iată absurdul, dar există părinți care întreprind acte mult mai periculoase și anti-sociale, aș putea spune. De pildă cartea Uriașul cel bun și prietenos a fost scoasă de la o librărie dintr-un oraș mare al țării, în urma reclamației unui părinte care a asmuțit Oficiul pentru Protecția Consumatorului pe acea librărie (care a fost și amendată substanțial) pentru că vinde o carte cu greșeli – pentru că Marele Uriaș nu vorbește engleză corect și traducerea respectă originalul. Ei bine, părintele a spus că această carte îi învață pe copiii să nu vorbească corect și trebuie amendată. Oficiul pentru Protecția Consumatorului a întocmit proces verbal de contravenție, citând expresiile „greșite” și paginile pe care apar și trăgând concluzia că volumul trebuie interzis și librăria este obligată la plata amenzii de câteva mii de lei– ceea ce e foarte mult pentru o librarie – și obligată să suspende comercializarea cărții. Iată ce pot face părinții!

Cărțile lui Florin Bican sunt disponibile la Elefant, aici, și la Libris, aici >>

# # # # # # # # # #

Patricia Lidia

Inginer, femeie și mamă în viața reală, autor de texte pentru copii și jurnalist cultural neoficial în viața virtuală...

2 Comentarii

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare