Sticletele

Sticletele (de Donna Tartt): tușe de culoare în cuvinte

de / March 6th, 2017 / 826 vizualizari

Cu mare entuziasm scriu despre această carte. Am citit-o într-un timp destul de lung: în parte asta s-a datorat faptului că am citit și alte cărți în paralel, pe de altă parte pentru că, fiind voluminoasă, nu a mers transportată chiar peste tot, dar și pentru că într-o anumită măsură mi-am dorit să amân cât mai mult posibil momentul terminării ei.

Dacă Sticletele, laitmotivul romanului este un tablou fabulos, “Sticletele” – cartea Donnei Tartt este o adevărată operă de artă literară. Amândouă sunt “pictate” cu măiestrie și atenție la detaliu, fascinează privitorul – respectiv cititorul – și nu au urmă de greșeală sau vreo tușă mai superficială. Am constatat cu uimire, pe măsură ce citeam, că fiecare scenă, detaliu, personaj, replică a personajelor, oricât de măruntă, are rolul ei bine definit în ansamblul poveștii. Și vorbim de peste 1000 de pagini. Își merită premiul Pulitzer cu vârf și îndesat, chiar și alte premii!

Probabil aș avea un vagon de comentarii pe marginea “Sticletelui”, dar știu că e bine să-mi redau cât mai succint și mai cuprinzător impresiile. Nu promit că voi reuși.

Despre personaje

Theo Decker este un copil de treisprezece ani, care devine orfan de mamă, în urma unui atentat terorist petrecut în muzeul pe care tocmai îl vizitau la momentul exploziei. Ca cititori suntem martori ai nebuloasei, fricii, confuziei prin care copilul trece: rămas fără mamă, traumatizat și aflat la mila celor de la Protecția Copilului. Apar amintiri detaliate din trecut: tatăl lui Theo, departe de a fi un tată model, i-a făcut viața un calvar mamei: băutură, jocuri de noroc, violență verbală, furt de obiecte de valoare din casă… În ciuda acestei situații, mama, ființa fără de cusur este cea care a trebuit să moară, în timp ce tatăl trăiește, bine mersi, în alt oraș, cu noua lui iubită. Însă vrând nevrând, este singura rudă la care Theo poate ajunge. Ceea ce îl deosebește pe Theo de ceilalți orfani aflați în situația lui, este un obiect de valoare, un tablou pe care l-a extras din muzeu după explozie: “Sticletele”, al lui Carel Fabritius. Tabloul va deveni o punte de legătură cu ultima zi în care Theo a avut mamă: la fel de prețios, de unic și de bine păstrat, de valoare inestimabilă.

Pe un alt plan, ni se prezintă familia (temporar) adoptivă a lui Theo: familia Barbour, părinții lui Andy, cel mai bun prieten al lui de la școală. Aflat în grija acestei familii numeroase (patru frați), Theo se simte oarecum în siguranță, dar cu sentimentul că niciodată nu va fi cu adevărat un membru al clanului Barbour, iar găzduirea lor este mai mult din datorie morală decât din iubire.

Un al treilea plan îl prezintă pe Hobie, un anticar modest care trăiește din comerțul și producția de piese de mobilier, într-o căsuță întunecată și care mustește de artă precum un muzeu european. Theo ajunge la Hobie printr-un concurs de împrejurări aflate în strânsă legătură cu ziua atentatului de la muzeu. Tot aici, în acest spațiu detașat de tumultul New York-ului în care se află, o cunoaște pe Pippa. Fata de care Theo se va îndrăgosti reprezintă inspirația autoarei pentru câteva capitole din carte, în care sentimentele lui sunt incredibil de frumos redate.

Începând cu a doua parte a cărții apare încă un personaj cheie: Boris, care va fi al doilea prieten bun al lui Theo și care va avea un rol definitoriu în destinul acestuia.

Despre acțiune

“Sticletele” a lui Carel Fabritius este tabloul care a inspirat crearea acestui roman. Se află expus la muzeul Mauritshuis, la Haga.

Peripețiile prin care trece Theo Decker, m-au lăsat de multe ori – sincer, aproape de fiecare dată – cu gura căscată. Nici zece vieți de om nu adună atâtea momente de cumpănă, atâtea pante morale descendente, atâta pasiune pentru viață, fugă din calea pericolului, obsesii, temeri, dar și mult, foarte mult noroc. Sună ca o telenovelă, dar vă asigur că e departe de tot ce înseamnă tras de păr. Așa cum anotimpurile se succed în mod firesc, așa și viața lui Theo: trece de la arșița deșertului din Las Vegas la frigul cumplit și umezeala din Amsterdam. De la temele din timpul școlii la droguri și confruntări armate, de la iubire și gelozie bolnăvicioasă la relații pragmatice și raporturi umane nesincere. Pare de necrezut, dar toate astea apar în carte!

Descrierile și introspecțiile, chiar dacă sunt uneori foarte lungi, nu mi s-a părut că obosesc. Eu, o persoană care nu agrează absolut deloc paragrafele-bloc lipsite de acțiune, am fost fermecată de introspecțiile lui Theo Decker și am fotografiat pagini întregi cu telefonul! Asta ar trebui să fie un indiciu clar că avem de-a face cu o carte beton.

Nu mai spun că stilul de scriere al autoarei pare că ia tot ce e mai frumos dintr-o limbă (română, în cazul traducerii de față) și este fluid, fără să devină monoton sau redundant. Avem descrieri de la cele mai profunde sentimente până la cele mai mărunte aspecte ale realității, toate fascinante prin familiaritatea lor, prin frecvența lor în viața fiecărui muritor de rând.

Chiar dacă are consistență de dramă, povestea Sticletelui reprezintă mai mult un joc imprevizibil al destinului și sorții. Nu am intuit deznodământul, acțiunea ia atâtea întorsături încât te uluiește și de multe ori chiar te face să râzi. Dar totul are o semnificație, toate lucrurile din realitate se leagă frumos unele de altele și se întrepătrund cu lumea interioară a personajului principal. Nu abrupt ci gradat, precum un tunel la capătul căruia se vede lumina zilei.

Citate pline de substanță sunt prea multe ca să le pot pune aici. Așadar mă rezum la unul singur, impresionant de dur, pe care îl ador cu riscul de a atrage antipatii și unfriend-uri.

Nu-mi pasă ce spun alții și cât de des sau de triumfător o spun: nimeni, dar nimeni nu va putea să mă convingă vreodată că viața este o răsplată fabuloasă, o desfătare. Adevărul este că viața e o catastrofă. Uitați toate prostiile de genul “orașul nostru” pe care le spune toată lumea: miracolul unui nou-născut, frumusețea unei flori abia deschise, viață, ești prea minunată (…). Pentru mine – și am să repet asta cu înverșunare până mor, până am să cad cu fața mea nerecunoscătoare și nihilistă în jos (…): mai bine nu m-aș fi născut niciodată decât să mă nasc în această cloacă. O gaură puturoasă de paturi de spital, coșciuge și inimi frânte.

Pe lângă satisfacția evidentă a lecturii, “Sticletele” mi-a oferit și satisfacția de a alege după instinct o carte extraordinară, ce compensează alte cărți “mai medii” cu care m-am întâlnit de-a lungul timpului. Dacă de celelalte cărți m-am despărțit cordial, fără sentimentalisme, pot spune că din “Sticlete” voi păstra în jurnalul meu de cititor toate senzațiile, semnificațiile și decorurile, tot ce a răzbătut dintre aceste multe pagini.

Cartea este disponibilă la Elefant, aici, la Libris, aici, sau pe situl editurii Litera, aici >>

Foto: http://rijksmuseumamsterdam.blogspot.ro

# # # # # # # #

Silvia

Silvia este o cititoare si o visatoare, dar suficient de ancorata in realitate cat sa observe frumusetea din jur si sa scrie despre ea. Considera ca orice carte citita ofera o experienta valoroasa, iar imaginatia este un mijloc de transport sigur catre lumile ascunse in carti.

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare