Dincolo de preconcepții și prejudecăți: lecturi și recenzii în spatele gratiilor

de / January 11th, 2017 / 833 vizualizari

Au trecut deja 4 luni de când am demarat proiectul de colaborare cu Penitenciarul Timișoara și deja încep să se vadă unele rezultate. Nu știu dacă am făcut cele mai bune alegeri în materie de invitați, nu s-a plâns nimeni până acum, dar faptul că ne dorim cu toții ca proiectul să continue, ba, mai mult, să ia amploare, arată că suntem pe drumul cel bun.

Despre prima întâlnire dintre persoanele private de libertate și scriitori români contemporani am scris detaliat aici: Cum a fost la prima lectură publică la penitenciarul de la Timișoara.

lectura publica

A urmat apoi o întâlnire cu poezia, cu poeți mai puțin cunoscuți național, dar îndrăgiți în Timișoara: Valeria Tamaș și Stejărel Ionescu. A fost o întâlnire interactivă, mult mai animată și mai plină de dezbateri decât m-aș fi așteptat! Am discutat despre iubire, despre Dumnezeu, despre familie și acasă, despre moarte și viață. Dincolo de zidurile înalte ale penitenciarului aceste teme răsună altfel și au un altfel de ecou în sufletul fiecăruia dintre participanții la lectură. Iar antiteza generată de mesajele poeziilor Valeriei (poezie de dragoste) și ale lui Stejărel (nostalgie, moarte) au creat nostalgii și reverberații profunde.

lectura publica

În luna decembrie, deși cererea fusese de o Crăciuniță, la întâlnirea cu deținuții a citit din scrierile sale Cosmin Leucuța. El a ales să citească proză scurtă, deși este cunoscut în lumea literară pentru romanul Laptele negru al mamei (din care, de altfel, a donat un exemplar bibliotecii Penitenciarului). Întâlnirea a fost mai puțin interactivă, întrucât textele păreau a fi desprinse din realitatea trecută a celor prezenți, astfel că le-a fost greu să comenteze greșeli sau comportamente în care s-au regăsit.

penitenciar

Începând cu luna februarie, proiectul se va extinde și vom inaugura clubul de lectură al Penitenciarului. O provocare interesantă!

biblioteca

Surpriza și încununarea activității a venit pe e-mail sub forma a două recenzii scrise de unul dintre deținuți, la cărțile invitaților de la prima întâlnire. Dincolo de preconcepții și prejudecăți, Dascăl Ionel, un deținut cu vârsta de peste 50 de ani și care cel mai probabil nu a mai scris un astfel de eseu de mai bine de 35 de ani, s-a folosit de timpul petrecut la bibliotecă să documenteze părerile sale despre cele două cărți. Și recenziile sunt chiar reușite, vă las să decideți voi înșivă!

 

 Recenzie la volumul de poezii ”Într-o zi nu vom mai recunoaște” de Alexandru Potcoavă

Alexandru Potcoavă s-a născut în 1980 la Timișoara și face parte din generația tânără, postrevoluționară de poeți români. După debutul la doar 21 de ani cu un volum de poezii foarte promițător, Alexandru Potcoavă vine la un deceniu și jumătate cu o carte extraordinară care trasează liniile de forță ale unei poezii viguroase, mult mai puternice decât poate părea la o primă lecturare.

În materia lirică a volumului ,,Într-o zi nu ne vom mai recunoaște” nu găsim încorporate teme ca dragostea, dorul de stele sau de alte lumi, arta, frumusețile formelor de relief, arborii, anotimpurile sau setea umană de fericire, de frumos și de împlinire. Poetul nu este cuprins de explozii temperamentale și nici nu încearcă să esențializeze emoții și să analizeze stări de spirit și sentimente. Nu are intenția de a investiga dificilul domeniu al liricii de concepție și nu țintește spre o poezie cu implicații meditative prin care să acorde gestului omenesc valoare de semnificativ.

Alexandru Potcoavă nu încearcă o esențializare a viziunii și nu face nici un efort spre ancorarea într-un lirism încărcat de gravitatea marilor răspunderi morale. Punctul rezolvării căutărilor și regăsirea poetului se află în natura relației dintre om și realitatea obiectivă, ca atare, întreg volumul în ansablul său este parafraza acestei relații. Poezia lui Alexandru Potcoavă, mai mult o narațiune lirică, este o călătorie din interiorul poetului spre exteriorul cotidian, pentru a dezlega misterele de care este cuprins, însă periplul, departe de a-i dezlega aceste mistere, îi lasă un gust amar, îi creează o stare de confuzie și ambiguitate, de neliniște și nesiguranță pentru viitorul nesigur al cunoașterii, păstrării și omagierii marilor valori culturale românești.

Vizita la ”templul“ poeziei românesti de la Ipotești îi creează o stare de nostalgie insuportabilă în sine, pe care o maschează printr-o autoironie fină și un limbaj vioi, cuvintele parcă nereușind să controleze șuvoiul trăirii generate de starea de decadență în care se află Ipoteștiul ,,Luceafărului” poeziei românești și mulțimea kitsch-urilor de care este năpădit ”templul”. Printr-un limbaj curajos și foarte vioi, poetul surprinde spiritul contemporan al societății noastre, care cultivă uitarea și indiferența față de moștenirea noastră culturală, lucru care va aduce inevitabil, așa cum o spune în titlul volumului, la faptul că “Într-o zi nu ne vom mai recunoaște”.

 

 Recenzie la volumul de proză scurtă ”Ai uitat să râzi” de Bogdan Munteanu

Scriitor din generația tânără, postrevoluționară, Bogdan Munteanu, prin stilul său narativ cursiv, prin felul în care redă scene, trăiri și moduri de acțiune ale personajelor, mentalități ale acestora și din viața acestora, se dovedește a fi un “privilegiat” al eposului. Printr-un limbaj simplu, cotidian, accesibil tuturor categoriilor de cititori, și prin poveștile sale care nu au un final concret, a realizat o carte inedită, în care fiecare cititor se poate descoperi într-un personaj sau altul sau poate găsi similitudini majore între personajele din carte și persoane din anturajul său (al cititorului) – prieteni, rude, amici. Cititorul este pus mereu în situația de a descoperi ceva despre ceilalți și mai ales despre sine. În povestirile din volumul “Ai uitat să râzi”, Bogdan Munteanu relatează trăirile și modurile de acțiune din scenele de viață ale personajelor sale, personaje ce pot face parte, în orice moment, din anturajul nostru, din viața noastră. Prin modul său narativ, Bogdan Munteanu ne pune față-n față, într-un mod ironic-subtil, cu starea și degradarea relațiilor umane în societatea românească contemporană, surprinzând, nu de puține ori, o ură care tinde să se generalizeze.

Personajele lui Bogdan Munteanu trăiesc într-o Românie în tranziție și își duc viața într-o țară în care se confruntă cu ideologiile timpului. O Românie în care bacșișul și mita sunt în floare, dreptatea se plătește din greu, pentru cea mai neînsemnată hârtie trebuie să scoți bani din buzunar, și în care tronează principiul “scapă cine poate”, adică deștepții, descurcăreții. Ceilalți, proștii, nedescurcăreții achită totdeauna notele de plată.

Există în viața personajelor lui Bogdan Munteanu sfârșituri de experiență ce premerg unor noi începuturi și sfârșituri care nu mai sunt urmate de nimic. La toate frustrările, complexele și marasmul în care a intrat societatea românească, scriitorul vine cu o soluție sublimă, la îndemâna tuturor, pe care o găsim în titlul sugestiv al volumului, și anume râsul. Un râs frumos, sănătos. Râsul este expresia unei stări de veselie, de euforie, bucurie, fericire. Prin volumul “Ai uitat să râzi”, Bogdan Munteanu atrage atenția asupra faptului că suntem o nație tristă.

Sursa foto: arhiva Penitenciarului Timișoara
Sursa foto Ai uitat să râzi, Bogdan Munteanu: Editura Nemira

# # # # # # #

Patricia Lidia

Inginer, femeie și mamă în viața reală, autor de texte pentru copii și jurnalist cultural neoficial în viața virtuală...

38 Comentarii

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare