Interviu cu scriitoarea Ioana Nicolaie: “Traversez lumile, traversez imaginația, sunt pur și simplu liberă în fantezie”

de / November 22nd, 2016 / 730 vizualizari

Prezența Ioanei Nicolaie la FILTM 5 (despre care am scris aici) a fost o surpriză plăcută, fiind invitată în ambele sale ipostaze – de autor pentru copii și autor pentru oameni mari. O admir pentru ținuta ei impecabilă, profesionalism și activitatea culturală vastă pe care o desfășoară. Așa că discuția cu ea, transformată mai jos în interviu, a fost o adevărată plăcere și onoare. Și îi mulțumesc pe această cale pentru disponibilitate și deschidere!

ioana-nicolaie

Cum puteți să scrieți și pentru copii, și pentru oameni mari? De unde vine inspirația pentru fiecare și cum știți cum să vă canalizați energia, în funcție de ceea ce urmează să scrieți?

Este o întrebare care suportă mai multe răspunsuri, nu o voi epuiza, dar două sau trei variante tot încerc să dau. Dintotdeauna am știut că nu mă atrage o singură formă de manifestare literară, e ca și cum nu mă mulțumește un singur costum de haine, purtat continuu la toate evenimentele. Dacă am început prin a publica volume de versuri e pentru că m-am simțit de fapt dintotdeauna poetă. Poezia e haina casual care îmi dă starea cea mai confortabilă. La un moment dat însă am început să disociez între subiecte ale poeziei și subiecte ale prozei. Și am fost nevoită să trec la roman. După trei volume de versuri, am scris romane, însă trecerea am făcut-o printr-un volum de tranziție, Cerul din burtă, care este o carte de graniță, o carte hibridă,  unde, deși folosesc tehnica poeziei, e foarte important scheletul narativ. Aceea a fost cartea mea cea mai curajoasă. Pur și simplu mi-am schimbat hainele din acel moment, hainele scriitoricești, ca să spun așa. La cărțile pentru copii am ajuns puțin mai târziu și cumva accidental. A fost surprinzător și pentru mine, fiindcă nu bănuiam că pot scrie pentru copii. Adică să îmbrac din senin o haină fistichie, extravagantă și extrem de pretențioasă. Când s-a născut fiul meu, asta am mai spus-o în multe rânduri, mi-am dat seama că nu prea există literatură română pentru copii, în orice caz, nu literatură recentă. Asta se petrecea acum mai bine de 12 ani, când nu se publica aproape deloc literatură română pentru copii. E lesne de înțeles că am simțit pur și simplu nevoia să fac ceva în direcția aceasta. Și așa am ajuns să scriu pentru copii.

Cum scriu… acum nu mai scriu chiar pentru copilul meu. Ferbonia îi este cumva dedicată, însă e un volum scris pentru toți copiii, mici sau mari, de cinci sau de nouăzeci de ani, și poate cel mai mult pentru copilul din mine. Mi-a plăcut să defrișez lumea Ferboniei, să-i descopăr parte din mistere, să-i cunosc locuitorii. Ba m-am atașat atât de mult de ei, încât am ajuns  să-i aud că-mi cer să intre într-o nouă carte. Mă gândesc să o încep cât mai curând, ce știu sigur e că nu se va numi în nici un caz Ferbonia doi.

A scrie pentru copii a devenit pentru mine și o metodă de terapie. Terapie culturală pe de o parte, pentru că presiunea normatoare a modelor și curentelor literare nu are relevanță când e vorba de cei mici, dar și terapie pur și simplu. Când scriu pentru copii mă simt extraordinar din bine. Traversez lumile, traversez imaginația, sunt pur și simplu liberă în fantezie. Aici nu există nici condiționări de natură formală, atât de rigide cum sunt în literatura cealaltă, în cărțile mele celelalte. Pot scrie, de exemplu, feerii în versuri, ca Aventurile lui Arik sau Arik și mercenarii, pot folosi prozodia clasică, mă bucură ritmul și rima.

Deci, simplificând, când scriu un roman obișnuit, și tocmai am terminat unul, adică un roman pentru oameni mari – dacă mi se permite disocierea între literatură pentru copii și literatură pentru oameni mari – , o fac cu mult consum interior. Tipul de ardere este mocnit, dureros, sufocant, uneori insuportabil. Când scriu pentru copii mă simt sub un foc de artificii.

ferbonia

Este copilul dumneavoastră cel mai mare critic al literaturii pentru copii pe care o scrieți?

Dacă i se potrivește ca vârstă, da. Acum însă e destul de mare, preferă alte cărți. Aventurile lui Arik, prima mea feerie pentru copii, a apărut exact când împlinea cinci ani și a fost atașat de ea un timp. Apoi am scris  Arik și mercenarii, care a apărut apoi la editura Arthur, și în care m-am gândit să-i salvez toate jucăriile pierdute. Am imaginat și o mulțime de ghicitori, se găsesc aproape pe fiecare pagină, încercând să le fac cât mai atrăgătoare pentru copilul până în zece ani. Acum Arik a ajuns destul de mare,  ambele cărți vor apărea în decembrie într-o nouă ediție, îmi vine să spun chiar că vor fi ediții aniversare, deși nu e așa. Sunt ilustrate foarte frumos de artistul vizual Walter Riess. Ce să vă mai spun despre raportul pe care îl are băiatul meu cu cărțile mele pentru copii? S-a înțeles bine și cu Ferbonia, a rezolvat enigma polițistă mai iute decât mă așteptam, și chiar mi-a cerut să continuu aventurile ferbonenilor mei. El citea destul de mult înainte, are autori preferați, volume de suflet – acum însă e în clasa a opta și, din păcate, trebuie să învețe felurite lucruri pe de rost, deci i s-a mai redus din porția de lectură. A fost deosebit de fericit și cu Enciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu. Copiii au o raportare foarte directă și foarte deschisă legat de poveste, ei pot să îți spună direct «personajul ăsta nu îmi place» sau «personajul ăsta mă plictisește» sau «ce e asta?!». Cum nu au ipocrizie deloc, te poți aștepta la orice. Mă simt norocoasă că nu am avut niciodată vreo reacție negativă de la un copil și, v-am spus, am întâlnit mulți.

Vă ajută feedback-ul copiilor în ceea ce scrieți? Nu neapărat la volumele care au apărut deja, dar măcar pe următoarele texte pe care le aveți în gând.

Da, e important să-i pot simți, să-i cunosc, să știu exact ce așteaptă la o vârstă sau la alta. Să mă las cucerită și uimită de ei. Când migălesc un text destinat lor, firește că îi am în minte. Mai țin prin sertare o serie de povești, imaginativ-ciudate, le voi strânge la un moment dat într-un volum, dar nu prea curând, mai pot să aștepte.  Căci, așa cum v-am spus, tocmai am terminat o carte pentru oameni mari, una foarte solicitantă, traumatică, cu titlul Druga.  Dacă am noroc – sau dacă are ea noroc – va ieși în decembrie. Prin urmare, vă puteți gândi la mine ca și cum aș fi alcătuită din două bucăți, care nu se potrivesc bine, dimpotrivă, sunt cumva în oglindă. O bucată este ludică, socială, deschisă, și cealaltă bucată este extrem de gravă, orientată spre sens, spre toate cele greu de numit fiind ele ale vieții și ale vremilor. Pe aceasta din urmă o folosesc în literatura mea pentru oameni mari și-n ea nu pot avea umor, am un ton grav, care mă incomodează și pe mine și mă face să mă simt uneori stânjenită. E vorba de un act foarte intim, e ca și cum aș decupa dintr-un text fără sfârșit ceva doar pentru mine și nu ar trebui să arăt și altora.

În cartea pe care tocmai am terminat-o și care se numește Druga este vorba despre un copil care suportă consecințele exploziei nucleare de la Cernobîl. Punctul de vedere este al unei fetițe care trăiește în nordul României și este afectată de această explozie, fără să știe în ce fel, fără să bănuiască nimic. Ca atâția alți copii. În aprilie 1986 a explodat reactorul nuclear undeva atât de aproape de România, iar cei din nordul țării – m-am născut într-un orășel, Sângeorz-Băi, aflat la 30 km de granița cu Ucraina -, n-au înțeles nici până azi grozăvia. Norul radioactiv s-a răspândit atunci nu numai deasupra țării noastre, ci asupra întregii lumi de fapt, curenții atmosferici l-au purtat până peste ocean. Cei mai afectați au fost – și încă sunt – cei din proximitate. Sunt statistici care s-au făcut, pe Belarus de exemplu, unde în primii ani după explozie au murit mii de copii de cancer tiroidian, iar nou-născuții sănătoși au scăzut în zonele afectate de la 80% la 20%. Cantitatea de radiații a fost de zece mii de ori mai mare decât cea admisă. Un raport recent publicat la New York, în aprilie 2010, punctează că aproape un milion de oameni din mai multe părți ale globului au murit din cauza contaminării radioactive. În România, deși se află printre primele țări afectate, nu știu să existe statistici oficiale, pentru că ele ar presupune un proiect amplu și implicat în realitatea asta. Nu se pun cancerele de piele și tot felul de alte…-

… afecțiuni medicale…

… orori din acestea care au apărut în timp. Cred că toată lumea știe cel puțin o poveste cu Cernobîlul, dar cumva ca o istorie orală, nu e nimic clar, nu e nimic verificat, nu ai studii aplicate, nu ai încă pe România, doar se bănuiește că în anumite zone radioactivitatea este mare. Cu asta m-am ocupat eu în Druga, și vedeți că nu este un subiect…

… nici ușor, nici confortabil…

… confortabil în nici un caz. Am răsuflat ușurată când am terminat romanul acesta, e ca și cum aș fi scăpat de unul din bolovanii grei pe care îi duc în spate.  Mă gândesc, de aceea, că merit o pauză și pot începe, poate și pentru a schimba registrul, un volum pentru copii. Cum am două proiecte în minte, cântărește decisiv faptul că am primit foarte multe mesaje de la copiii care au citit Ferbonia. Dacă tot am lăsat cartea ”deschisă”, probabil că îi voi asculta pe ei și voi face destul de curând continuarea. Oricum, când sunt la volan, sau serile, sau în momentele rare în care pot rămâne singură cu mine, îmi trec prin minte tot felul de idei legat de viitoarea carte.

ioana-nicolaie-carti

Deja a apărut un tiraj nou din Ferbonia, așa că așteptăm cu drag, noi, copiii, și continuarea romanului.

Ferbonia a ieșit acum un an și s-a epuizat foarte repede. A avut un tiraj bun, dar s-a terminat în câteva luni și după aceea a trebuit să așteptăm suplimentarea tirajului. Din fericire, cartea e iarăși în librării, copiii pot ajunge la ea, iar asta e important.

Trecând la un subiect adiacent, promovarea literaturii pentru copii, cum vedeți acum situația?

Când am decis acum doisprezece ani să scriu literatură pentru copii, am mai descoperit un lucru: că sunt foarte mulți micuți care, în ciuda exploziei mediatice și în ciuda informațiilor pe care le au și a atâtor cărți extraordinar de frumos colorate din librării – traduse din literaturile anglo-saxone mai ales, literatură germană mai puțin, de franceză sau alte literaturi nu mai vorbim –, ei bine, sunt atâția micuți care nu știu mai nimic despre imaginarul nostru tradițional. Și atunci am început să țin niște cursuri de literatură română pentru copii de ciclu primar în câteva școli bucureștene. Mai conduc ateliere de scriere creativă pentru puști ceva mai mari, îi învăț noțiuni mai complexe, de teorie literară – tipuri de naratori, puncte de vedere, tipuri de narațiune etc. Acum chiar am un modul de care sunt foarte mândră, mi l-am gândit, iertată-mi fie mândria, pe idei senzaționale din literatură. Dar nu vreau să spun mai mult despre el, nu acum, poate voi schița la un moment dat un ghid de scriere creativă pentru copii. Cine știe.

Cărțile Ioanei Nicolaie sunt disponibile pe Elefant aici sau pe Libris aici.

Foto cover: Ovidiu Moisin
Foto articol: arhiva personală

# # # # # # #

Patricia Lidia

Inginer, femeie și mamă în viața reală, autor de texte pentru copii și jurnalist cultural neoficial în viața virtuală...

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare