Multă lume mă întreabă când am prins gustul lecturii și, dacă am văzut că povestioarele mele aduc zâmbete și chicoteli, am zis să vă povestesc și vouă. Nu zic că sunt mândră de toate faptele mele, însă, deși mă mustră uneori conștiința, nu pot să zic că-mi pare rău.

Am început cu mutrițe simpatice de copil trist atunci când ieșeam cu părinții în oraș și mama-mi spunea că de data asta nu vom merge la librărie. Ei, serios? Făceam ochii mari, mă smiorcăiam puțin și până la urmă tot mă alegeam cu o cărticică. Am și acum două dintre ele, una cu Mickey Mouse și una cu Barbie, pe care le-am păstrat probabil pentru că am depus mai mult efort pentru a le primi.

După aceea am început să țin prea mult la cărți, nu voiam nici în ruptul capului să înlocuiesc o carte sau să o dau înapoi dacă era împrumutată. Emoțiile și trăirile din timpul lecturii mă prindeau așa tare, încât aș fi făcut orice ca să păstrez cartea. Astfel l-am chinuit pe tata vreo câteva luni bune, rugându-l să-mi coasă cartea cu Albă ca Zăpada, căci filele se desprindeau de la cât am răsfoit-o. Era o ediție cu imagini originale din poveste (nu cum sunt reproducerile de astăzi) și cu textul complet (nu rezumatul rezumatului) – așa că era destul de greu de cusut. Chiar dacă mi-a promis tata că o să-mi ia alta, mai frumoasă și mai nu știu cum, eu pe aia am vrut-o, pentru că de ea mă legau amintiri frumoase – momentele dinainte de culcare și zilele ploioase -, așa că într-un final cartea a fost cusută.

Situația s-a agravat când am dat de biblioteca din oraș. Mi-am făcut permis atunci când o prietenă din scara blocului m-a luat cu ea să împrumute cărți pentru școală. Țin minte și acum când am pășit prima dată pe podeaua șubredă și am văzut rafturile înalte, lungi și pline cu cărți, mai că nu-mi venea să cred că le pot lua acasă. Doamnele bibliotecare au ajuns să mă știe pe nume și să mă recunoască după pasul meu ștrengăresc și, bineînțeles, după scuza frecventă că am pierdut cartea împrumutată. Nu am pierdut niciodată vreo carte, însă se întâmpla uneori să-mi placă una atât de mult încât nu voiam să o mai duc înapoi. Așa că duceam topuri de hârtie, plicuri și alte mărunțișuri de birotică și greșeala-mi era iertată. Acum că mă gândesc, presupun că bibliotecarele mi-au ghicit șmecheria, de vreme ce încă mă mai primeau și mă lăsau să mai împrumut.

Același lucru am făcut și la biblioteca din liceu. Țin minte că mă rugam de bibliotecară să-mi lase o carte anume (cum e cea a lui Francisc Munteanu – Cerul începe la etajul 3 sau a lui Victor Fulesi – Singur), propunându-i să șterg praful/ geamurile sau să-i duc altă carte în loc. Mi-a ieșit damblaua și aici de câteva ori.

După o perioadă, pe la mijlocul liceului, mi-am zis că nu-i chiar bine ceea ce fac. Așa că de atunci am început să-mi cumpăr cărțile, să fiu sigură că sunt ale mele și rămân ale mele. Poate de aceea nici nu prea împrumut cărți altcuiva, mi-e să nu sufere de același drag de carte ca și mine și să rămân fără ele.

Cum au fost primii voștri pași printre cărți? Acum nu vă sfiiți și spuneți drept cum ați întrat în această lume minunată. Cu siguranță ați suferit (sau încă o mai faceți) de vreo “boală” tipică nouă, cititorilor! Aștept să-mi spuneți cum s-a manifestat. 🙂

Sursă foto: arhiva personală

#biblioteca #carti #cartile copilariei #club de carte #primii pasi #serial readers