Guest post scris de Ina Bulzan.

Iubesc poveștile! Greu, foarte greu pot ieși dintr-o librărie fără o carte cumpărată, și mai greu fără una de povești (de copii – folosesc scuza, chiar și față de mine însămi, că e pentru clubul de povești).

De parcă nu e deajuns un om infectat cu acest microb, mă declar vinovată de răspândirea conștientă și susținută a pasiunii pentru povești/lectură/cărți pe oriunde pot. Dar mai cu seamă în rândurile copiilor.

Cel mai bun mijloc de propagandă (brrr!!! ce senzații îmi dă cuvântul) pentru mine, este storytelling-ul. Adică povestesc. Până și asta e o artă. Sunt pe la începutul stăpânirii acestei discipline (cam pe la genunchiul broaștei, estimare personală), dar satisfacția e deja mare.

. . . Grupă de copii pe la 3-4 ani, luni dimineața. Ai zice că nu contează momentul zilei. Te asigur că te înșeli. Lunea, copiii vin după un timp cu părinții (teoretic), după un alt ritm (din nou teoretic): parc mai mult, ore diferite de somn și deci supărați pe ruperea de părinți (parțial), dornici de joacă cu prietenii (parțial). Așadar nivelul decibelilor e mare. Foarte mare. În toată hărmălaia apare… eu. Cu povestea la mine (carte sau nu). Abia, greoi de tot mă fac auzită între vocile vesele sau supărate sau pur și simplu dornice de a exprima ceva. Dar nu trec 5 minute de poveste și… mă dor urechile de vocea mea. Liniștea e așa de adâncă, încât îmi vine să tac. Povestea are acest har magic. Copilul cu ochii mari urmărește vocea mea, gesturile, imaginile (atunci când am așa ceva cu mine). Nu mai știu nimic apoi, căci, la fel ca el, și eu intru în poveste și uit de mine. Știu doar că trebuie să zic sfârșit. Iar aplauzele sau strigătele ce le declanșează acest cuvânt îmi spun că am făcut o treabă bună. Copiii au trăit povestea. S-au bucurat de reușita eroului sau au aplaudat soluția ori au huiduit eroul negativ. Orice e perfect ca reacție. Și acum eu tac. . .

Aud însă pe alocuri câte o voce mică, veselă și tânără (hihi) care repovestește. Nimic deosebit până când nu recunosc cuvintele mele (chiar aici totul e ok, că doar și eu folosesc în mare măsură cuvintele altuia, ale autorului), tonalitatea mea, ticurile mele (deh, toți le avem), ba chiar și gesturile mele. Și atunci mă lovește frământarea:

oare, oare, oare…?

Oare e bine ca cel mic să facă astfel cunoștință cu povestea? Adică auzind-o cu vocea mea? Sau a altui nene, altei tanti care o citește pe un CD sau la radio?

Oare aici nu se aplică regulile pentru ecranizarea poveștilor: întâi citește-o, apoi vezi filmul! E bine ca scufița sau prințesa sau lupul să sune ca mine? Ce alte voci ar atribui copilul personajelor în lipsa vocii mele? A părintelui aș îndrăzni să afirm. Și poate ar fi (nu doar poate, ci categoric) mai bine. Dar un părinte nu poate citi toate poveștile. Și atunci e corect, e benefic să apară vocea altei persoane?

În lipsa abilității de a descifra semnele ortografice, copilul este dependent de interpretarea adultului. așadar textul poveștilor nu poate ajunge la el atlfel decât prin intermedul altei voci (nu a lui) și al imaginilor (cărții sau desenului/ecranizării). Soluția nu ar fi privarea lui de povești doar pentru a nu-i influența reprezentarea auditivă a acestora. Soluția, după părerea mea, este tocmai o varietate mare, cât mai mare de voci oferite pentru ca cel mic să își poată dezvolta imaginația, repertoriul pentru fiecare personaj. Dacă prințesa e și vocea mamei și a bunicii și a mea și a educatoarei ba chiar și a unei tanti de pe CD sau pe scenă (teatru) copilul va crea o sinteză a acestor voci. Nici vorbă de confuzie. Sau poate la început. La fel ca în cazul învățării unei limbi străine (oricâte accente sau voci auzi, reții în cele din urmă cuvântul).

Și chiar dacă Veronica răsună mereu așa la mine în ureche sau scufița are vocea pițigăiată a cine-știe-cărei-doamne care mânuia păpușa la prima reprezentație de teatru de păpuși, nu scade cu nimic din bogăția lumii imaginare pe care mi-am creat-o.

M-am liniștit. Oarecum.

#carti pentru copii #club de carte #povesti #punguta cu povesti #serial readers #styorytelling